Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

Admiterea la liceu – de la hârtie spre digital

Ieri a fost ultima zi în care absolvenții clasei a VIII-a, ajutați de părinți și consiliați de profesorii diriginți, și-au putut depune fișele de înscriere la liceu. De fapt, ca să fim corecți, nu și-au depus fișele de înscriere la liceu, ci au depus un formular cu lista liceelor la care ar dori să urmeze cursurile din septembrie. Pentru că, mai departe, procesul de repartizare computerizată le va aloca tinerilor absolvenți un liceu, fără ca aceștia să mai poată influența într-un fel procesul în sine. Pentru cei care nu au trecut prin acest sistem – și mă refer la aceia dintre noi care nu am avut programul „cornul și laptele” cât timp am fost elevi de generală – pare mai degrabă o loterie din moment ce absolvenții completează un formular cu un număr foarte mare de licee dorite, sperând să fie repartizați la unul din primele pe care le-au ales (evenimentul probabil), dar având și certitudinea că vor fi cu siguranță repartizați undeva (evenimentul aproape sigur). Doar cei care nu completează corect formularul și cei care nu completează îndeajuns de multe opțiuni rămân nerepartizați, de unde se ajunge la concluzia că oricare ar fi nota de admitere a absolventului (chiar dacă această are una dintre notele de la Evaluarea Națională mai mică decât 5 sau chiar media de la Evaluarea Națională mai mică decât 5!) dacă completează îndeajuns de multe opțiuni tot va ajunge licean. Simplu, nu-i așa?

Curios să aflu mai multe despre acest subiect am citit metodologia după care se va desfășura repartizarea computerizată de anul acesta. Aici am avut prima impresie că ceva nu este în regulă pentru că nu există în adevăratul sens o metodologie pentru anul în curs. Ordinul ministrului prin care s-a hotărât organizarea admiterii la liceu de anul acesta prevede că se va folosi metodologia din anul 2011. Analizând acest lucru ajungi să crezi că metodologia din anul 2011 este atât de bine scrisă încât se poate aplica fără nicio modificare. Chiar mă bucuram că s-a ajuns și la noi în țară la o stabilitate legislativă, măcar în ceea ce privește actele normative secundare. Așa că am citit pe site-ul admitere.edu.ro metodologia din anul 2011. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că metodologia din acel an a fost probabil una foarte bună, dar aceasta conține referire la date calendaristice din anul respectiv, fiind construită cu intenția să fie folosită doar un an. Aflăm așadar că înscrierea absolvenților se va realiza în intervalul 29 iunie – 5 iulie 2011 (?!?) iar că repartizarea computerizată va avea loc în data de 12 iulie 2011. Desigur, ordinul de ministru de anul acesta prevede și un alt calendar de desfășurare, dar nu sunt operate modificările în metodologie, ci s-a adăugat o altă anexa cu datele de desfășurare. De unde rezultă că cei interesați trebuie să facă un du-te-vino între textul din metodologie și anexa cu datele calendaristice. În plus cititorul trebuie să facă și corelarea între intervalul de depunere a cererilor din metodologie și intervalul de depunere a cererilor din anexa. Ai impresia că ceva simplu și clar pentru toți (ex: textul următor „Acțiunile de completare a opțiunilor pentru absolvenții clasei a VIII-a se desfășoară în perioada 29 iunie – 5 iulie 2011.”) devine ceva foarte complicat pentru că textul rămâne același, dar trebuie să cauți prin anexa care sunt cele două date calendaristice. Și acest lucru pare relativ dificil din moment ce intervalul pe care îl căutăm este la pagină patru, fiind prima informație despre prima sesiune de repartizare computerizată. În opinia mea ar fi trebuit definită o nouă metodologie care să nu conțină nicio dată calendaristică, iar atunci când trebuia să fie evidențiat un interval anume trebuia să se facă referire la un punct distinct și ușor de identificat din anexă (ex: „Acțiunile de completare a opțiunilor pentru absolvenții clasei a VIII-a se desfășoară în perioada definită la anexa 2 punctul X”).

Citește mai departe

Automotorul 8393

Dacă vrei să afli mai multe despre o ţară (oricare ar fi aceasta) atunci cu siguranţă trebuie să călătoreşti cu trenul pe o rută locală. Procedând aşa vei ajunge să observi frumuseţile ţării respective intrând, în acelaşi timp, în contact cu cetăţenii obişnuiţi. Vei ajunge să cunoşti oameni diferiţi de cei pe care îi întâlneşti în zonele turistice, oameni care îşi desfăşoară activitatea lor zilnică fără nicio restricţie de limbaj, de comportament sau de atitudine. De aceea celor care doresc să cunoască şi o altă faţă a României le recomand să circule cel puţin o dată cu automotorul 8393 pe relaţia Constanţa – Mangalia. Eu am făcut acest lucru şi cred că este o experienţă pe care nu o voi uita uşor.

Automotorul 8393 este un tren de tip regio care pleacă din Constanţa la ora 18:30, fiind folosit de către cei care lucrează în Constanţa, dar locuiesc în comunele limitrofe. Am putea să îl numim „trenul navetiştilor” şi pentru că mai mult de jumătate dintre cei care circulau cu el aveau abonamente CFR. Deci un tren care este folosit de oameni după ce termină lucrul zilnic şi se întorc acasă. Nimic special până aici.

Însă dacă nu eşti unul dintre cei care folosesc acest tren zilnic s-ar putea să ai mari probleme în a-l identifica. În primul rând nu arată ca un tren normal, un tren aşa cum îl cunoaştem noi, ceilalţi, format dintr-o locomotivă şi mai multe vagoane. Nu, trenul 8393 este un automotor, adică este un vagon cu motor şi seamănă mai degrabă cu un tramvai decât cu un tren, având un singur compartiment şi două holuri la cele două capete. Privindu-l de departe nici nu crezi că va urma să plece în cursă pentru că te aştepţi să îi fie ataşată şi o locomotivă. Confuzia este şi mai mare prin prismă faptului că în gara din Constanţa este afişat că trenul va pleca de la linia 4, iar el în realitate pleacă de la linia 5. Ca să fie haosul complet la linia 4 soseşte un alt tren de la Mangalia care are capăt la Constanţa şi care, după ce descărcă călătorii, rămâne garat la linia 4, deci te-ai putea urca liniştit în acesta fără să ştii că nu este trenul cel bun!

Citește mai departe

Reflecții post-electorale (I) – Câți alegători suntem în realitate?

Au trecut două săptămâni de la turul II al alegerilor pentru funcția de Președinte al României și spiritele s-au domolit. Nu de tot, din moment ce încă mai sunt voci care cer diverse lucruri (demisii, anchete etc), dar cred că ecoul alegerilor începe să dispară puțin câte puțin. Rămân în urmă câteva întrebări cărora eu nu le-am găsit răspuns și pe care doresc să le prezint în cadrul unei serii de articole.

Prima dintre aceste întrebări este „Câți alegători suntem în realitate?”. Pentru mine este o adevărată enigmă numărul real al cetățenilor cu drept de vot din țară. Și aici mă refer doar la cei care sunt în România, fiind pe deplin conștient de faptul că statului român îi este foarte greu să îi numere pe toți cei care sunt în afara granițelor, mai ales dacă sunt plecați în țările membre UE.

Confuzia în care mă aflu provine în principal de la faptul că două entități ale statului român declară date diferite legate de acest subiect. Mai întâi Institutul Național de Statistică a efectuat recensământul populației și al locuințelor în anul 2011 și, după doi ani în care a tot centralizat datele, a ajuns la concluzia că în 20 octombrie 2011 erau în țară 20.121.641 de cetățeni de toate vârstele. Dintre aceștia 15,9% (adică aproximativ 3,2 milioane de cetățeni) erau atunci cuprinși la categoria de vârstă între 0 și 14 ani. De ce este important câți anume erau în categoria 0-14 ani? Pentru că aceștia încă nu au împlinit 18 ani în 2014 și nu puteau să intre în listele electorale permanente în 2014. În concluzie 20,1 – 3,2 = 16,9 milioane de cetățeni care sigur au astăzi peste 18 ani, folosind datele de la recensământ. Mai departe putem doar specula că numărul acestora a scăzut totuși din 2011 până acum pentru că o parte dintre ei au decedat între timp, iar cetățenii care s-au născut în anii 2011-2014 nu sunt încadrați în această categorie. Deci sunt ceva mai puțin de 16,9 milioane de cetățeni care au peste 18 ani în România anului 2014.

Citește mai departe

Acciza încrucișată

Într-o economie care își revine – sau încearcă să își revină – după o criză îndelungată ideea măririi taxelor și a impozitelor este una nefericită. Iar dacă cresc taxele pe consum, așa cum este acciza suplimentară pentru produsele petroliere, efectul va fi și mai greu de controlat și poate genera un rezultat total diferit decât cel scontat: scăderea încasărilor la buget. Cu toate acestea atunci când vistieria statului este goală sau aproape goală prima acțiune la care se gândesc guvernanții este să mărească taxele, mai ales din prisma faptului că pe termen scurt efectul poate fi rapid – încasarea banilor necesari în momentul respectiv, dar pe termen lung va conduce la un efect economic contrar pentru că oamenii vor începe să consume mai puțin din respectivul produs sau vor încerca să facă rost de acesta prin căi mai puțin licite, generând evident evaziune fiscală.

De aceea cred că ideea promovată de Guvernul României de a returna o parte din acciza suplimentară încasata la carburanți către marii transportatori are, în opinia mea, și un alt scop, acela de a încerca diminuarea evaziunii fiscale din activitățile de comercializare a produselor petroliere. Desigur, doar dacă ordonanța de urgență care stabilește cadrul general de returnare a accizei poate fi ușor pusă în practică și nu conține articole care vor putea fi interpretate în defavoarea statutului.

Pe de altă parte îi dau dreptate și domnului Președinte Băsescu atunci când afirmă că implementarea unei asemenea măsuri nu poate fi corect gestionată de către stat. Probabil domnul Băsescu se referă la situația întâlnită la returnarea de TVA, acolo unde afaceriștii versați găsesc câteva firme fantomă de la care „cumpără” diverse produse, scăzând în acest fel în mod artificial TVA pe care trebuie să o returneze statului. Așa că dacă mecanismul funcționează pentru TVA de ce nu ar funcționa și pentru facturile la combustibil? Ce i-ar putea determina pe oportuniștii din industria transporturilor să nu „alimenteze” în mod fraudulos de la diverse benzinării obscure care nu au plătit și nici nu vor plăti vreodată suma colectată din accize la stat? Se poate ajunge la situația în care statul va returna acciza unor companii care nici măcar nu au plătit-o vreodată statului, așa cum domnul Băsescu sugerează?

Citește mai departe

A fi sau a nu fi arestat

Nu îl cunosc personal pe domnul deputat Vlad Cosma. De altfel până la sfârșitul săptămânii trecute nici măcar nu îi știam numele și, desigur, nu știam că dumnealui este deputat al României. Și probabil aș fi continuat să nu știu cine este domnul Vlad Cosma dacă numele dumnealui nu ar fi fost implicat într-un dosar de corupție instrumentat de către Direcția Națională Anticorupție, dosar pe baza căruia Guvernul României prin Ministerul de Justiție a cerut încuviințarea arestării preventive pentru domnul deputat.

Și poate că subiectul arestării unui deputat pentru fapte de corupție s-ar fi stins repede în materialele de presă având în vedere situația politică curentă internă în care membrii marcanți ai USL fac declarații care mai de care mai spumoase, spre deliciul agențiilor de presă și a site-urilor de știri. Iar dacă situația din țară nu ar fi depășit ca popularitate acest subiect, atunci cu siguranță situația politică din Ucraina i-ar fi atras mult mai mult pe comentatorii politici și pe jurnaliști. Deci ar fi putut fi doar un subiect de importanță a treia sau a patra. Asta dacă hotărârea Camerei deputaților ar fi fost să i se ridice imunitatea și să se încuviințeze arestarea. Dar plenul Camerei deputaților a hotărât exact contrariul și a deschis polemica referitoare la acest subiect.

Citește mai departe

Un incident economico-social

În cursul zilei de ieri, din articolele prezentate pe site-urile Hotnews şi Adevărul am aflat că o serie de cetăţeni români (18 familii) stăteau cu chirie într-un asamblu de patru locuinţe într-o zonă a Clujului având un contract care a expirat în 2004. După câţiva ani, în 2010 (interval în care este posibil că cetăţenii în cauză să nu fi plătit chiria, dar nu am date care să confirme această opinie) cetăţenii respectivi sunt mutaţi într-o altă zonă a oraşului, în ceva ce presupun că sunt barăci din moment ce ele au fost denumite academic „spaţii modulare”. Aşadar primăria evacuează din proprietatea pe care o deţine pe chiriaşii cărora le expiraseră contractele şi le oferă o altă soluţie pentru a nu-i lasă pe timp de iarnă sub cerul liber. Pe de altă parte şi primăria a acţionat poate intempestiv efectuând evacuarea în preajma sărbătorilor de iarnă, dar lucrurile sunt deja făcute.

Până aici nimic neclar, da? Mai departe din aceleaşi articole aflăm că în afara celor care locuiau cu forme legale şi plăteau chirie au mai fost evacuaţi şi alţi cetăţeni care se aciuaseră în jurul acestora. Aşadar primăria a făcut un efort şi i-a mutat pe toţi (atât pe legali cât şi pe ilegali) în nouă locaţie. Mai mult decât atât pentru „ilegali” condiţiile de trai par să fi fost foarte grele din moment ce relatările din presă ne transmit că în jurul celor patru locuinţe erau ridicate diverse construcţii improvizate care „nu dispuneau de apă curentă, sistem de evacuare a apelor uzate sau grupuri sanitare şi nici de alimentare cu gaze”. Având în vedere că în noua locaţie cetăţenii reclamă că „aveau o baie la mai multe familii” se înţelege că există băi amenajate şi cetăţenii în cauza acum dispun de apă curentă, canalizare şi toalete. Deci se poate deduce că faţă de condiţiile anterioare acum există condiţii mai bune pentru o parte din cei strămutaţi.

Citește mai departe

Omenie sau hoţie?

Ieri, pe strada Carada din centrul vechi din Bucureşti, un chelner tânăr, cu un sorţ verde deschis prins în jurul taliei, alerga după un client străin gesticulând necontrolat din ambele mâini şi strigând foarte tare „Sir! Sir!” (Domnule! Domnule! lb. engleză). Strigătele sale erau atât de clare încât nu puteai să îl ignori, drept urmare toţi trecătorii s-au întors către el intrigaţi într-o oarecare măsură de motivul care îl determină să fie atât de impacientat. Probabil că unii dintre trecători s-au gândit în mintea lor că străinul nu a plătit nota şi acum săracul chelner îl aleargă ca să îi ceară plata. De altfel ce alt motiv ar fi avut chelnerul să-l alerge pe bietul client?

La capătul străzii Carada, imediat înainte de intersecţia cu strada Lipscani, chelnerul îl ajunge din urmă pe client şi dispare imediat nedumerirea trecătorilor referitoare la motivele care îl determinau pe chelner să fie atât de agitat: chelnerul scoate dintr-un buzunar al şorţului un portofel plin cu bani şi acte pe care îl înmânează clientului zicându-i într-un mod foarte politicos „You left this!” (Aţi uitat acest lucru! lb. engleză). Preţ de câteva secunde clientul rămâne blocat, apoi într-un gest instinctiv îşi duce ambele mâini la buzunare pentru a verifica pentru el însuşi că încă mai are portofelul, dar, din păcate, realizează că l-a uitat pe undeva. Tot acum îşi dă seamă că în mâna chelnerului se află chiar portofelul său pe care probabil îl pierduse în restaurantul din care tocmai plecase. Schiţează un zâmbet şi apoi ia portofelul de la chelner, mulţumindu-i acestuia.

Dacă toată faza s-ar fi terminat aici nu ar fi fost nimic spectaculos de relatat din moment ce chelnerul a făcut un gest frumos pentru un necunoscut, gest pe care cu toţii ar trebui să îl facem dacă ne-am afla într-o situaţie similară. Drept urmare chelnerul se întoarce şi dă să plece pentru a reveni la locul său de muncă. Însă clientul îl roagă să se oprească, fapt care îl nedumereşte pe chelner. În definitiv ce ar mai putea dori clientul de la el? Doar i-a returnat portofelul şi acum are treabă şi doreşte să se întoarcă la ceea ce făcea înainte să sprinteze prin centrul vechi. Clientul deschide portofelul şi îi spune doar atât „Wait a minute” (Aşteaptă un minut! lb. engleză).

Citește mai departe

4 defecte şi 3 constatări

Sunt foarte reticent în ceea ce priveşte efectul economic real al reducerii TVA la pâine de la 24% la 9%. Şi nu pentru că aş considera această măsură economică inutilă, ci pentru că eu sunt de părere că modul de punere în practică a acesteia poate fi mult îmbunătăţit. În acest sens voi începe cu enumerarea acelor defecte care vor conduce în continuare la perpetuarea unei stări evidente de evaziune fiscală, stare pe care o observăm pretutindeni în jurul nostru atunci când intrăm în contact cu o unitate economică care comercializează pâine şi produse de panificaţie.

Primul defect este lenea. Lenea cea de toate zilele care îi determină pe vânzătorii de pâine să nu bată bonul. E drept că uneori la covrigărie nici măcar nu găseşti o casă de marcat funcţională, dar nu este aşa tot timpul. Atunci când există casa de marcat aceasta este puţin folosită de obicei pentru că le-a intrat în obişnuită vânzătorilor să nu marcheze fiscal vânzările. Nu ştiu dacă sunt responsabili pentru această stare de fapt şi patronii, dar este destul de evident pentru mine că dacă aşezi raftul de vânzare într-un loc accesibil cumpărătorului şi vânzătorului şi casa de marcat la cel puţin 3 – 4 metri în spate atunci ajungi foarte des în situaţia în care vânzătorul va evita să bată bonul pentru a nu parcurge distanţe apreciabile în timpul serviciului. În definitiv el este angajat să vândă, nu să mărşăluiască prin magazin.

În schimb dacă zona de vânzare este exact lângă casa de marcat atunci un patron cu experienţă poate să îşi achiziţioneze un aparat antic care reuşeşte să emită un bon de câteva rânduri în ceva mai mult de un minut. Şi atunci atitudinea angajaţilor va fi aceeaşi ca mai sus pentru că nu vor dori să stea ore întregi în aşteptarea preţiosului bon atunci când au ţinte de vânzări stabilite pentru fiecare zi. În plus fiecare dintre noi ştie că e mai important să faci vânzarea decât să marchezi bonul, mai ales în orele de vârf de la începutul şi sfârşitul zilei, atunci când muşterii se aşează la coadă la magazin pentru a cumpăra ceva. Şi atunci cum să te opreşti din vândut pentru a bate bonul când coada s-a format deja şi clienţii sunt nemulţumiţi?

Citește mai departe

Arthur Newman – un om nou cu sentimente vechi

Arthur Newman (interpretat de Colin Firth) este un personaj inventat, cea de-a doua identitate a lui Wallace Avery – director regional al Fedex. Şi de ce ar avea nevoie un director regional de o altă identitate? Pentru că simte nevoia să se elibereze din capcana corporaţiei din care face parte, capcană care i-a limitat opţiunile din viaţă. Wallace vrea să devină Arthur pentru un nou început şi pentru a simţi din nou bucuria vieţii.

Wallace se poate defini ca fiind realizat din punct de vedere profesional – poate avea o carieră promiţătoare, nu are probleme la serviciu şi nici nu se întrevede că s-ar putea schimba ceva în viitorul apropiat. Probabil mulţi oameni îl invidiază, dar sunt puţini cei care realizează faptul că Wallace este profund nemulţumit în adâncul sufletului său. Nemulţumirea sa provine din faptul că viaţa personală este un dezastru complet: a divorţat de soţie, iar fiul lui aflat la vârsta adolescenţei nici măcar nu mai doreşte să vorbească cu el. Probabil din acest punct de vedere singura lui bucurie este legată de relaţia pe care o are cu prietena sa Mina (Anne Heche), o colegă care are o viaţă la fel de programată şi de anostă ca şi a lui.

Pasiunea sa cea mare – golful – este cea care îi oferă prilejul de a se reinventa şi de a deveni un alt om. Wallace este foarte talentat la golf, dar nu reuşeşte să îşi stăpânească nervii îndeajuns astfel încât să câştige vreo partidă. În acest context el îl inventează pe Arthur Newman (Arthur „Om-nou” – lb. engleză) care are în palmares nenumărate campionate de golf câştigate şi care primeşte o ofertă de a fi instructor de golf într-un club privat. Bazându-se doar pe această promisiune, Wallace face rost de acte noi şi pur şi simplu renunţă la viaţa sa, înscenându-şi propriul deces şi lăsând totul în urmă.

Citește mai departe

Cu sau fără autostrăzi private?

Decizia Guvernului de a (re)lansa construcţia de autostrăzi prin intermediul parteneriatelor public – private este lăudabilă. Cu toate acestea va trebui să avem răbdare câţiva ani – în cazul cel mai fericit – sau câţiva zeci de ani – în cazul cel mai nefericit – până când planurile actuale s-ar putea finaliza. Optimismul meu moderat relativ la această situaţie se datorează experienţelor anterioare care s-au dovedit mai puţin reuşite, din moment ce şi guvernul Boc a încercat de mai multe ori să construiască autostrăzi prin astfel de parteneriate, dar nu a reuşit. Cu toate acestea progresul unei naţiuni nu se poate face privind tot timpul înapoi şi plângând după oportunităţile ratate, deci este posibil că actualul guvern să reuşească mai mult decât guvernele anterioare.

Entuziasm există, dar entuziasm a fost şi la încercările anterioare. Nu ştiu exact cum decurg negocierile cu cei doritori să se implice în aceste proiecte, dar este posibil ca domnul ministru Dan Şova (cel care are în atribuţii construirea autostrăzilor) să reuşească să convingă parteneri români sau străini să investească în construcţia unor autostrăzi. La prima vedere nici nu ar trebui să fie atât de dificil din moment ce ţara noastră are un deficit evident de autostrăzi, din acest punct de vedere această întreprindere fiind că şi cum s-ar vinde jucării sau bomboane copiilor. Contează însă cât de bine va fi negociat contractul pentru statul român şi cât de eficientă se va dovedi din punct de vedere economic construcţia autostrăzilor.

De fapt totul se rezumă la bani. Bani pe care statul român cu siguranţă nu îi are acum şi nici nu se întrevede o schimbare de situaţie în viitorul apropiat. Aşadar statul are nevoi că un privat să găsească bani (din fonduri proprii sau din credite) pe care să îi investească în construcţia de autostrăzi, urmând ca după aceea să îi recupereze de la cei care le vor folosi. Statul român doar oferă terenul pentru construcţii şi veghează ca lucrările să fie bine efectuate şi la un cost corect. Privatul investeşte şi speră să recupereze – evident cu profit – suma investită într-un număr finit de ani prin faptul că el devine concesionar al autostrăzii pe care o va construi.

Citește mai departe