Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

„Cel mai bun prieten al meu”

Te-ai intrebat vreodata cati oameni vor veni la inmormantarea ta? Multi? Putini? Niciunul? Va fi acolo doar familia (asta in cazul in care vei avea asa ceva!) sau vor fi si alti oameni care te-au apreciat pe timpul vietii tale? Mai mult decat atat, te-ai intrebat daca pe ultimul tau drum te vor conduce si prietenii tai? Nu doar cei care vor veni la inmormantare din obligatie sau pentru ca „asa trebuie”, ci adevaratii tai prieteni?

Aceasta este intrebarea pe care si-o adreseaza siesi Francois Coste, personajul principal din filmul „Cel mai bun prieten al meu„, atunci cand la debutul peliculei participa la o slujba de inmormantare a unui fost client. Negustor de arta versat, Francois nu pierde acest prilej de a se intalni cu mama decedatului si pentru a-i propune acesteia o tranzactie. Cinismul personajului interpretat de catre Daniel Auteuil este atat de mare incat profita de acest moment trist din viata doamnei respective pentru a-si atinge scopul propus: cumpararea unei piese de mobilier…

Francois reprezinta arhetipul omului care lucreaza in vanzari: are o multime de cunostinte, se intalneste zilnic cu multi oameni – clienti, creditori, parteneri de afaceri, competitori – dar nu este atasat de nimeni. Nici macar de cele doua personaje feminine din viata sa: fiica, care nu accepta niciun sfat de la tatal ei si care transforma orice discutie a lor intr-un adevarat razboi, si nici de prietena sa pe care o trateaza cu un aer superior desi aceasta ii ofera de mai multe ori dovezi de dragoste.

Citește mai departe

Costul de oportunitate al unui porc

Sambata noapte in acceleratul dinspre Predeal spre Bucuresti era foarte dificil sa iti gasesti locul. Si nu pentru ca era plin de calatori si nu puteai trece dintr-un vagon in altul, ci pentru ca in bezna oferita de becurile „de veghe” reuseai sa identifici locul pe care il aveai rezervat, dar ajungeai repede la concluzia ca esti unul dintre cei mai putin norocosi care a primit loc intr-un vagon neincalzit. Iar daca in timpul zilei ar fi fost acceptabil – oarecum – sa calatoresti la o temperatura de 10 – 11 grade Celsius, in timpul noptii era total lipsit de confort sa parcurgi toata distanta intr-o atmosfera glaciala, la propiu.

Acestea fiind conditile decente in care se calatoreste la noi in tara cu CFR-ul, am fost nevoit sa iau la rand vagoanele trenului pana cand am gasit un compartiment care indeplinea doua conditii necesare: sa faca parte dintr-un vagon incalzit si sa mai fie si alti calatori in el ca sa am cu cine schimba o vorba pana la Bucuresti. Dupa ce am parcurs tot trenul de la un capat la altul, am gasit intr-un final compartimentul cautat de mine. Am intrat, am salutat si m-am asezat cu spatele fata de sensul de mers.

In fata mea stateau doi domni: unul in jur de 55 de ani, cu parul tot alb, fata arsa de soare, genul fermier, iar celalalt in jur de 45 de ani, morocanos, genul de individ cu studii superioare care nu se amesteca in discutiile celor inferiori lui. De altfel, pe tot parcursul calatoriei nu a scos niciun cuvant, doar a schitat cateva gesturi la un moment dat.

Citește mai departe