Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

Cu autocarul prin Europa (III)

Capitolul 5 : Autobuzul 46

Sa fii roman in Roma este o adevarata aventura. Am avut prilejul sa calatoresc in Roma atat cu metroul cat si cu autobuzul si am ramas realmente socat! Despre metrou nu pot spune decat ca este inferior metroului din Bucuresti. Arata invechit, este plin de graffiti (asemeni garniturilor vechi din metroul bucurestean) si este murdar pe inauntru. Ba, mai mult, este plin de hoti de buzunare! Iar o parte considerabila dintre acesti hoti de buzunare sunt romani sau pretind a fi romani! Unuia dintre membrii grupului nostru i-a fost furata portofelul cu bani si acte si se pare ca cei care au reusit aceasta performanta vorbeau intre ei in romaneste!

Insa ceea ce m-a socat pe mine cel mai mult nu a fost felul cum arata metroul sau autobuzul, ci atitudinea oamenilor fata de noi! In a doua zi de stat in Roma am calatorit cu autobuzul 46. Acest autobuz este unul care face legatura intre centrul istoric al Romei si periferia de nord, acolo unde eram cazati. Autobuzul in sine arata relativ bine, in sensul ca este acelasi model de autobuz de la Mercedes care circula si prin Bucuresti, deci pot spune ca – din acest punct de vedere – m-am simtit ca acasa.

Dupa ce ne-am cumparat bilete, ne-am urcat in autobuz si le-am compostat ca orice calatori civilizati, apoi ne-am asezat in partea din spate a autobuzului pe scaune. Va pot spune ca aceasta calatorie a durat in total aproximativ o ora pentru ca sunt multe statii si sunt foarte dese, iar pe la mijlocul calatoriei am intrat intr-un blocaj rutier. La statia urmatoare in fata noastra pe locurile asezate invers fata de sensul de mers se aseaza o batranica. Doamna a stat linistita pana cand am inceput sa vorbim intre noi. Atunci a realizat ca vorbim romaneste, s-a ridicat repede si s-a dus pe locurile rezervate batranilor din fata. Initial am zis ca probabil dumneaei nu avea loc de picioare sau i se facea rau daca mergea cu spatele, deci nu mi-am pus nicio intrebare.

Citește mai departe

Cu autocarul prin Europa (II)

Capitolul 3: La inchisoare in Venetia

Am parasit Austria si ne-am indreptat spre Italia. Avand in vedere faptul ca nu exista o granita demarcata intre cele doua tari, am realizat ca suntem in Italia doar in momentul cand indicatoarele nu mai erau scrise in limba germana, ci in limba italiana. Tot acum am remarcat si faptul ca autostrazile italiene sunt mult mai bine construite decat cele austriece. Astfaltul este foarte bine turnat, nu exista denivelari, iar calatoria devine o adevarata placere. Singurul inconvenient al autostrazilor italiene este faptul ca nu sunt bine semnalizate, atat din punct de vedere al semnelor de circulatie si al indicatoarelor, cat si din punctul de vedere al iluminatului in tunele. Si au multe tuneluri! Chiar foarte multe tuneluri! S-a ajuns la situatia in care pe o portiune de mai mult de o suta de kilometri de autostrada nu este nicio benzinarie pentru ca autostrada este construita in munte si se prezinta ca o succesiune aproape continua de tuneluri!

Prima noapte in Italia am fost cazati intr-un hotel dragut langa Venetia. A doua zi ne-am dus la plimbare prin Venetia, pe care am gasit-o altfel decat mi-o imaginam eu. In primul rand nu mi-a placut faptul ca sunt extrem de multi porumbei foarte agresivi in piata din centrul Venetiei. Acesti porumbei sunt obisnuiti sa li se dea de mancare si atunci vin direct la oameni si se urca efectiv pe ei! Ma simteam ca in „Pasarile” lui Alfred Hitchcock! Iar in al doilea rand mi s-a parut foarte, foarte aglomerat. Erau turisti peste tot. Din cate am inteles eu Piata San Marco este vizitata anual de aproximativ 12 milioane de turisti. Deci realizati si voi cat de plin era in centrul pietei la ora pranzului!

Un alt lucru care nu mi-a placut a fost faptul ca am fost tratat foarte urat de catre o chelnerita dintr-o terasa destul de selecta din centrul Venetiei. In timp ce ne aducea comanda vorbea foarte tare cu o colega si ii povestea acestea ca nu il poate suporta pe cel caruia ii duce comanda. Din cate am inteles eu se referea la grup de americani de la o masa vecina. Iar cand a venit la noi mai mult ne-a trantit mancarea pe masa decat sa ne-o aseze. Inteleg, poate domnisoara chelner a avut o zi mai proasta, dar asta nu ii da dreptul sa se poarte urat cu clientii si nici sa ii barfeasca! De altfel am observat un lucru destul de ciudat: italienii sunt de parere ca doar ei pot vorbi limba italiana si ca nimeni altcineva nu ii poate intelege atunci cand vorbesc intre ei, deci nu au niciunfel de retinere sa vorbeasca tare despre cei prezenti fiind convinsi ca ceilalti nu le cunosc limba!

Citește mai departe

Cu autocarul prin Europa

Capitolul 1: Lung e drumul pana la vama…

De mai mult timp doream sa ma duc intr-o excursie prin Europa. Asa ca anul aceasta am ales un circuit prin Europa cu destinatie finala Roma, Italia. Am zis sa o iau incet la inceput vizitand doar patru tari (Ungaria, Austria, Italia si San Marino), iar apoi la anul – sau poate chiar anul acesta! – sa ma reorientez catre destinatii mai indepartate ca Franta, Spania sau Marea Britanie.

Inarmat cu toate cele necesare (pasaport, asigurare medicala, o geanta imensa si multa voie buna) marti, 13 septembrie, ma urc in autocar pentru a incepe plimbarea prin Europa. Cam stramt locul in autocar, dar ma asteptam sa fie asa. Oricum pana la Cluj autocarul a fost pe jumatate plin, deci m-am putut intinde pe mai multe locuri, asa ca pana la urma nu a fost chiar neplacut.

Avand in vedere faptul ca am mers pentru prima oara pe ruta Oradea – vama Bors – Budapesta, ma asteptam, din ce auzisem de la altii care au mers pe acest drum, ca paradisul rutier reprezentat de autostrazile largi si perfect netede sa inceapa imediat ce am trecut granita in Ungaria. Dar nu a fost chiar asa! Spre uimirea mea drumul de la vama Bors pana la Budapesta este asemanator cu un drum national din Romania, cu o singura banda de mers pe sens si cu multe camioane ce trebuie depasite. Doar o parte din aceasta este sub forma unei autostrazi in adevaratul sens al cuvantului, cu banda de avarie si total independenta de localitatile pe langa care trece.

Citește mai departe

„Dupa ea”. Care ea?

Ce imi place mie cel mai mult la filmele romanesti este ca au un specific local. Recunosti strazile si locurile prin care se desfasoara actiunea si esti familiarizat cu modul de a se purta sau de a vorbi al personajelor. Cateodata personajele trec prin anumite intamplari care sunt aproape absurde, dar traind in Romania te astepti sa se intample si asa ceva. De altfel, in anumite cazuri, in filmele americane actiunea este atat de indepartata de lumea pe care o cunoastem noi din viata de zi cu zi, incat realizezi aproape instantaneu ca acel film este o fictiune. De aceea, din cand in cand, mai vizionez si un film romanesc care sa mi se para veridic.

Saptamana aceasta am vazut filmul „Dupa ea„. Genul de film pe care il poti incadra la categoria „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Adica nici nu este o capodopera cinematografica, dar nici nu pot spune ca regret ca l-am vazut. Undeva pe la mijloc. Senzatia pe care am avut-o atunci cand s-a terminat filmul a fost ca tot ceea ce am vazut poate fi adevarat, se poate intampla, dar nu cred ca o intamplare asemanatoare poate exista in viata de zi cu zi.

Incadrat in categoria drama, filmul are drept subiect pasiunea personajului principal masculin pentru o necunoscuta blonda. Daca la inceput aceasta pasiune poate fi considerata doar o ratacire de moment, spre sfarsitul filmului ea devine o adevarata obsesie. Pentru cine? Pentru o tanara domnisoara pe care nu a intalnit-o niciodata si careia nu i-a vorbit niciodata! Deci, o himera! Merita oare sa isi riste viata – atat cu cele bune cat si cu cele rele – doar pentru o iluzie?

Citește mai departe

Opera in aer liber

Sambata trecuta a avut loc un eveniment cultural extraordinar. Adica extraordinar in sensul ca a fost iesit din comun, nu a mai avut loc niciodata pana acum si nici nu credeam ca va fi posibil vreodata sa se intample!

Ce s-a intamplat mai exact? In fata operei din Bucuresti a fost amenajata o scena si a avut loc o reprezentatie in aer liber. Da, opera in aer liber! Accesul a fost gratuit pentru toti cei interesati, iar evenimentul s-a bucurat de un real succes (peste 4000 de spectatori – conform site-ul oficial ONB). Pot spune ca au fost mult mai multi oameni decat ma asteptau eu sa fie! Tot parcul din fata operei era plin de oameni care stateau in picioare, pe scaunele de pescuit aduse special pentru aceasta ocazie sau direct pe iarba. Iar vremea a fost de partea organizatorilor pentru ca la ora 21 – ora la care a inceput spectacolul – erau in jur de 25 de grade Celsius si un cer senin.

Spectacolul in sine a fost compus din arii celebre din diverse opere. In fata spectatorilor au cantat rand pe rand o parte dintre solistii Operei Nationale Bucuresti printre care am identificat-o si pe doamna Felicia Filip. Din cate am inteles eu, aceasta reprezentatie a fost avanpremiera spectacolului „Viva Opera” care va fi sustinut la Sibiu in cadrul programului „Sibiu – capitala culturala europeana 2007„. Deci, se poate spune ca a fost o ultima repetitie cu public, repetitie reusita in mare masura.

Citește mai departe

Ridica-ma la cer!

V-ati intrebat vreodata cum se poate face ca intr-o zona cu un nivel redus de inaltime a cladirilor sa apara peste noapte cativa „zgarie-nori” autohtoni? Care este procedura legala prin care alaturi de o casa cu parter cu sau fara etaj apare din senin o constructie grandioasa de cateva zeci de etaje? Am avut curiozitatea sa vad care este procedeul legal prin care se ridica nivelul de inaltime al cladirilor intr-un mod cu totul legal si am identificat o modalitate folosita pe scara larga in Bucuresti dar care se afla la granita dintre etic si nonetic…

La inceput este nevoie un plan urbanistic zonal (PUZ) care este adoptat de catre Primaria Capitalei. In ultimii ani au fost adoptate o multime de PUZ-uri care prevedeau cresterea nivelului de inaltime pentru anumite zone. Ce i-a determinat pe consilierii municipali sa adopte asemenea hotarari? Probabil dorinta de a dezvolta cat mai repede orasul! Pentru ca alt motiv nu pot identifica din moment ce s-a aprobat PUZ pentru cresterea nivelului de inaltime a cladirilor in zona Dorobanti (zona cunoscuta pentru cladirile cu maxim 4 etaje), in zona Baneasa (unde erau doar case cu parter si etaj) si in multe alte zone.

Dar PUZ-ul nu poate fi aprobat doar daca doreste un anumit intreprinzator sa construiasca acolo o cladire inalta. Se poate intampla sa afle cei direct interesati (vecinii care nu vor mai vedea soarele) si sa apara nemultumiri si anchete prin presa. Asa ca se alege metoda „monumentul”. Ce presupune exact aceasta metoda? Construiesti din banii Primariei sau din bani privati un monument sau o institutie de cultura/arta/religie care sa fie foarte inalta. Putin conteaza faptul ca nu foloseste la nimic inaltimea mare a noii cladiri. Trebuie doar sa se ridice deasupra celorlalte cladiri din jurul ei. Acesta este scopul principal! Asa ca nu intereseaza pe nimeni daca turnul sau ultimele etaje vor fi folosite intr-un mod just! Asta daca vor ajunge sa fie folosite!…

Citește mai departe

Intamplari de la restaurantul „La Mama”

Intamplarile pe care vi le voi relata astazi incep acum aproximativ un an, cand am fost pentru penultima data la restarantul „La Mama” de pe strada Episcopiei 9. Atunci am fost tratat cu mult „respect”, deci am hotarat sa nu ma mai numar printre clientii restaurantului pentru o vreme.

Ce anume mi s-a intamplat atunci? Am ajuns la restaurant fara sa am rezervare. Am intrat, am cerut o masa si si am fost condus la una dintre mese pe terasa cu vedere la fantana arteziana de la magaziunul Eva. Pana aici totul a fost OK. De acum incolo incepe adevarata distractie. In total pe terasa erau aproximativ sase mese ocupate, rasfirate pe toata indinderea terasei, iar pentru deservirea lor era un singur chelner. Nu, nu gresesc! Un SINGUR chelner! Este de la sine inteles faptul ca acesta abia putea face fata avalansei de comenzi si de cerinte din partea clientilor!

Dupa aproximativ un sfert de ora de asteptat in zadar venirea chelnerului, langa masa la care eram eu asezat ajung alti patru tineri care patesc si ei acelasi lucru ca si mine: se uita atent in meniu, mancarurile listate acolo le produc acestora o senzatie de foame aproape instantanee, dar nimeni nu vine sa le ia comanda. Asa ca incep sa se manifeste zgomotos si sa ii faca semne foarte sugestive tanarului care i-a condus la masa, desi acesta are cu totul un alt rol decat acela de a servi clientii.

Citește mai departe

Basescu si pensiile

Se pare ca pana la urma telenovela pensiilor s-a incheiat. Nu fara suspans, dar cu un sfarsit previzibil, domnul presedinte Basescu a promulgat legea pensiilor, lege care va determina – cel putin scriptic – cresterea pensiilor acordate de catre stat.

Legea aceasta este in principiu o lege buna. Insa definitia „buna” se refera la faptul ca ajuta o mare parte dintre pensionari prin marirea drepturilor banesti incasate de acestia, are si un efect electoral insemnat, dar produce un efort suplimentar la bugetul statului, efect ce nu trebuie negrlijat privind din perspectiva sustinerii cresterii economice a Romaniei.

Si atunci, daca aceasta lege este o lege buna, de ce a fost nevoie de tot taraboiul care s-a iscat in jurul ei? De ce a fost nevoie sa se spuna cuvinte grele pe post la ore de maxima audienta la adresa anumitor persoane cu functii de ministri, secretari de stat, dar si la adresa domnului Prim-ministru sau la adresa Presedintelui? Iar, pana la urma, sa fie aprobata fara sa mai fie retrimisa inapoi in Parlament?

Citește mai departe

De vorba cu Ion Iliescu

” – Domnule Iliescu, ati fost presedinte al Romaniei opt ani… – Nu, draga, eu am fost presedinte unsprezece ani!”. In sala se observa zambete pe fetele celor prezenti. Aceasta este una dintre replicile pe care le-am auzit saptamana trecuta cand am avut ocazia sa il intalnesc pe fostul presedinte al Romaniei, domnul Ion Iliescu. Personal doream sa il cunosc pe dumnealui de mai mult timp, insa am ratat ocaziile ivite anterior. Asa ca am acceptat imediat invitatia celor de la asociatia „Voluntari pentru Idei si Proiecte” imediat ce am aflat ca una dintre intalnirile din cadrul Scolii de vara „Romania Secolului XXI” va fi cu Ion Iliescu.

Voi incepe aceasta relatare afirmand ca discutia avuta a fost cu totul diferita de ceea ce imi inchipuiam eu ca va fi. Este clar de la inceput ca domnul Iliescu este o figura remarcanta a politicii romanesti, dar dumnealui face parte dintr-o generatie de politicieni care nu isi mai poate imprima amprenta asupra viitorului Romaniei. Se poate spune ca este unul dintre ultimii supravietuitori ai grupului de politicieni ai anilor ’90, grup aparut imediat dupa Revolutia din 1989.

Prima impresie pe care am avut-o a fost ca varsta si eroziunea politica si-au spus cuvantul, iar domnul Iliescu nu mai este acel magnet care atragea masele in anul 1990 (a primit 85% din voturi), in 1992 si in 2000. Desi parea ca se simte in largul lui in mijlocul unui grup eterogen de tineri (dintre care o mare parte au simpatii declarate de dreapta), domnul Iliescu nu a reusit sa convinga auditoriul prin cele spuse in cadrul intalnirii. Probabil nici nu a dorit prea mult acest lucru. Nu cred ca a venit cu gandul sa isi faca adepti din randul generatiei tinere. Deja pare ca nu mai este interesat de activitatea politica decat pentru a da sfaturi celor mai tineri.

Citește mai departe

Genocidul verde

„M-am saturat sa fiu indiferent si sa vad cum spatiul verde este distrus in jurul meu! Mi s-a luat sa aud drujbe care taie copaci batrani si fara aparare. Gata! Vreau sa fac ceva care sa puna capat distrugerii sistematice a vegetatiei din Bucuresti! Vreau sa ma implic! Trebuie sa existe o cale care sa stopeze acest masacru la care noi asistam impasibili zi de zi…”

Cam asa credeam acum cateva luni. De atunci si pana acum nu s-a schimbat nimic. Nimic in sensul ca in continuare se taie copaci intr-o veselie fara niciun discernamant. Despre implicarea mea tot ce pot spune este ca am fost la cateva marsuri de protest la adresa administratiei care doreste sa reconfigureze centrul istoric al Capitalei si sa defriseze parcurile, marsuri organizate de catre grupul civic „Bucuresti„. Cam putin! Chiar foarte putin! Scuze si motive pot gasi oricand: nu am timp, nu ne asculta nimeni si nu avem parghii prin care sa obligam autoritatile sa ne asculte, suntem doar cativa si nu putem face manifestatii de amploare etc.

Un lucru este clar: spatiul verde se micsoreaza pe zi ce trece si poluarea ia amploare. De ce acest lucru? In primul rand se taie copacii care „consuma” dioxidul de carbon. In al doilea rand numarul masinilor a crescut foarte mult in Bucuresti. Deci poluarea e la ea acasa! Si ce facem noi? NIMIC! Asistam fara sa ne implicam la acest genocid verde!

Citește mai departe