Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

Basul şi cu toba mare

Întotdeauna m-am întrebat de ce le place anumitor oameni să asculte muzică tare. Nu tare, ci exagerat de tare! Să bubuie boxele, să audă şi vecinii, să ştie toată lumea că ei ascultă Iron Maiden sau Adrian Minune! Ce contează că ceilalţi nu le împărtăşesc opţiunile în materie de muzică. Asta e! Poate cu ocazia această mai învăţa şi vecinii că muzica bună e cea pe care o ascultă ei, nu lălăiala aia de muzică clasică pe care o mai auzim din când în când pe la vecinul de la trei…

Totdata remarc că noile apariţii tehnologice – dintre care menţionez Ipod-ul – fac şi mai agasantă pasiunea semenilor noştri pentru volumul crescut! Dacă până acum ceva timp „ascultatul” (N.A.: ghilimele sunt introduse pentru a sublinia faptul că muzica la maxim nu se mai poate numi ascultat ci mai degrabă torturat) se făcea în cadrul propriei case, apartament sau, în cazurile cele mai nefericite pentru vecini, în propria curte, acum totul s-a schimbat. Oricine îşi poate achiziţiona un Ipod, căşti puternice şi să meargă pe stradă. Dacă se rezumă doar la mers pe stradă sau în parc, nu este nicio problemă. Însă dacă ai un vecin de autobuz mare fan heavy metal atunci mai mult ca sigur vei avea un concert desăvârşit până la destinaţia ta. Asta dacă nu cumva preferi să cobori din autobuz şi să aştepţi altul fără muzică „ambientală”.

Am încercat să găsesc un răspuns la această dilemă a mea: de ce trebuie să fie atât de tare?!? Am gândit pragmatic şi am reuşit să găsesc un posibil răspuns: sunt în autobuz, îi ascult pe Buzdugan şi pe Morar, dar nu îmi plac. Aşa că îmi pun căştile şi încep să ascult ce îmi place mie. Dar în autobuz e zgomot de fond, radioul este pornit, oameni vorbesc între ei, claxoane se aud de pretutindeni. Deci ca să aud bine ce vreau să ascult atunci trebuie să umblu serios la nivelul volumului. Şi atunci sunt doar eu cu muzica mea şi uit de toţi ceilalţi care mă înconjoară. Aşa nici nu mai simt cum reuşesc să parcurg două staţii de autobuz în aproape jumătate de oră…

Citește mai departe

Stâlpul buclucaş

Motto: „A început de ieri să cadă câte-un stâlp. Acum a stat!”

Sătul de atâta greutate care îl apăsa de câţiva ani, un stâlp de pe strada Berthelot a căzut la începutul săptămânii, antrenanad în căderea sa şi alţi stâlpi. Din fericire pentru trecătorii din zonă nu s-au înregistrat răniţi sau victime omeneşti. Conform sursei din HotNews singura victimă a acestui incident a fost un autovehicul, aparţinând unui riveran, ce a rămas şifonat în urma contactului cu stâlpul.

Probabil a fost afectat şi iluminatul public presupunând că stâlpii respectivi susţineau şi firele electrice pentru iluminare. Mai mult ca sigur furnizarea de cablu şi Internet pentru locuitorii din zonă a fost cel puţin perturbată. Dar, dacă este să facem un calcul mic ajungem la concluzia că au fost doar pagube materiale, deci nimic semnificativ. Accidentul în sine poate fi trecut la fapte diverse şi peste câteva zile uitat!

Problema va apărea atunci când – mai mult ca sigur – un alt stâlp încărcat peste măsură cu cabluri va ceda şi va lovi în cădere vreun pieton. Acest scenariu de coşmar nu face parte dintr-un film de groază ci din realitatea pură. Sute de stâlpi din Bucureşti sunt supraîncărcaţi cu diverse cabluri de la firme de cablu TV, internet, telefonie. Mai mult decât atât, atârnând în vânt şi în ploaie stau agăţaţi colaci întregi de fibră optică care apasă şi mai mult pe structura acestora de rezistenţă! Deci să nu ne mirăm dacă vom mai auzi despre stâlpi care cedează fizic şi se întind – la propriu – pe jos!

Citește mai departe