Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

Trataţie de paşă (III)

Episodul 3: Masa şi casa

Spre deosebire de hotelurile de pe litoralul românesc care îţi oferă doar cazare şi uneori trei mese pe zi, conceptul de „all inclusive” sau „ultra all inclusive” îţi permite să mănânci cât vrei şi unde vrei atât timp cât găseşti un restaurant deschis. Cum sejurul meu din Antalya a fost încadrat la regimul „ultra all inclusive” am fost răsfăţat non-stop aproape cu tot felul de mâncăruri. Singurul moment în cele 24 de ore cât durează o zi obişnuită în care nu găseam niciun restaurant deschis era între 2 noaptea şi 7 dimineaţa. Dar nu era nicio problemă pentru că în acest interval puteam comanda la room-service mâncare, însă eu nu obişnuiesc să mănânc la aceste ore aşa că nu am apelat la room-service pentru acest lucru.

Pot afirma cu tărie că m-a impresionat varietatea de feluri de mâncare pe care le puteam alege pentru oricare dintre mese. Abundenţa era cuvântul de ordine de la micul dejun până la grătarul de la miezul nopţii şi la fiecare masă erau diverse specialităţi culinare. Singura problemă a turiştilor era cea legată de cantitatea de mâncare pe care o vor devora pentru că toate felurile erau foarte apetisante şi frumos aranjate astfel încât te atrăgeau instantaneu. Mai mult decât atât, în afară mâncărurilor din restaurant care stăteau aşezate frumos, fiecare în recipientul ei, la fiecare masa există şi opţiunea să îţi fie pregătită mâncarea instant. Astfel la micul dejun puteai cere omletă şi un bucătar o prepara exact în faţa ta, cu ingredientele pe care le specificai tu, totul durând exact cât doreai tu astfel încât omletă să nu fie nici prea crudă, dar nici prea prăjită! La prânz carnea de grătar era condimentată după preferinţele tale şi lăsată pe grătar cât timp doreai tu, iar la cină salata era preparată în faţă ta din ce ingrediente specificai!

La oricare dintre mese varietatea de feluri de mâncare şi de dulciuri era copleşitoare. La micul dejun erau cel puţin zece feluri de rahat turcesc, la prânz nenumărate feluri de prăjituri, iar la cină numeroase sortimente de baclava. Aşa cum am mai scris, nici măcar nu ştiai ce anume să alegi! În plus fiecare dintre sortimentele de baclava avea o altă formă şi, evident, un alt gust! Aşa că alegerea devenea şi mai dificilă! Personal, de fiecare dată când mă aflăm în faţă produselor de desert aveam o mare problemă pentru că aş fi mâncat din fiecare sortiment câte o bucată, dar, din păcate realizam că acest lucru mi-ar fi produs un disconfort stomacal evident, aşa că renunţam la idee.

Citește mai departe

Trataţie de paşă (II)

Episodul 2: Gogule, probleme?

Am remarcat cel mai mult la gazdele mele faptul că toţi au fost foarte primitori şi serviabili. Te serveau prompt, energic şi nu cred că am auzit niciodată vreun comentariu. Aici mă refer la acele comentarii sau priviri pe care personalul de deservire îl afişează în România şi care fac să îţi treacă repede pofta de mâncare. Vorbeau destul de bine engleză că să te înţelegi cu ei şi erau dispuşi să te înveţe şi câteva cuvinte în turcă astfel încât data viitoare să poţi comanda în limba lor.

De fapt am avut pe toată perioada sejurului sentimentul că tot personalul hotelului este la dispoziţia mea, în sensul că mă poate ajuta dacă am nevoie de ceva. Din nou o diferenţă fundamentală faţă de modul cum eşti tratat uneori în România. Spun uneori pentru că există şi cazuri în care eşti tratat regeşte chiar şi la noi în ţară, dar acest tratament reprezintă mai degrabă excepţia decât normalitatea! Probabil cândva se va schimba şi la noi mentalitatea şi atunci turiştii vor fi trataţi excelent de fiecare dată când au nevoie de ceva.

Însă nu toate lucrurile pot merge foarte bine, mai ales la un hotel care abia a fost inaugurat. Prima bilă neagră am înregistrat-o chiar din întâia zi de şedere la hotel. Ce s-a întâmplat mai exact? Imediat ce am ajuns în cameră am avut impresia că ceva este în neregulă la uşa glisantă de la balcon, dar nu am dat importanţă. Eram foarte obosit de la mersul cu avionul aşa că am mâncat ceva, am făcut repede un duş şi imediat am trecut la somn. Este de la sine înţeles faptul că înainte să adorm am verificat dacă uşa de la balcon este închisă pentru că sistemul de climatizare din cameră nu funcţiona decât după închiderea acestei uşi. Când m-am trezit am observat cu stupoare că draperia era mişcată de vânt în partea opusă a locului de închidere a uşii. Evident că acest lucru m-a intrigat şi am mers să verific ce anume se întâmplă!

Citește mai departe

Trataţie de paşă

Episodul 0: Eu nu vreau să schimb nimic!

Cu o zi înainte să plec la mare în Antalya primesc un telefon de la agentul meu de turism prin care mi se comunică faptul că am primit un „upgrade” la rezervarea mea. Vestea a picat absolut pe neaşteptate şi m-a intrigat foarte tare. Adică eu am făcut rezervarea din martie şi ei acum se trezesc să îmi ofere ceva superior? N-au avut timp destul până acum? Sau cumva aşteptau să ajung în Antalya şi să aflu că voi fi cazat la un alt hotel? Aşa că m-am hotărât să declin oferta bazându-mă şi pe faptul că deja aveam voucherul şi biletele de avion (dus-întors) la mine în buzunar.

Evident că presiunea a continuat: „Dar sigur nu vrei? Uite şi tu că hotelul acesta arată mult mai bine decât celălalt. Şi e nou. Abia deschis de curând. Nu are nici măcar o lună!”. Tocmai când eram dispus să cedez, aflu că rezervarea pentru hotelul nou este făcută pentru camere fără vedere la mare. Acum era chiar de tot: eu mi-am făcut rezervarea pentru cameră cu vedere la mare tocmai din martie, mi-am luat voucher-ul, aştept să plec şi când să plec sunt anunţat că mi s-a schimbat rezervarea pentru un hotel în care se preconizează că ar fi condiţii superioare, dar nimeni nu poate certifica acest lucru pentru că încă nu s-au primit reacţii de la turişti! Mai mult decât atât, nici măcar nu am vedere la mare? Acest lucru a fost de neconceput, aşa că am tratat serios problema împreună cu agentul meu de turism căruia i-am spus că voi accepta noua variantă dacă şi numai dacă primesc cameră cu vedere la mare!

După ceva timp de aşteptat mă sună şi mă anunţa că s-a rezolvat în conformitate cu dorinţa exprimată de mine şi că voi primi noul voucher în cursul zilei. Aşa că singurul lucru care mai era de făcut era să mă apuc de bagaje pentru că a doua zi urma să plec spre Antalya în Turcia.

Citește mai departe

Frica de Oprescu

La începutul campaniei electorale, candidatul Sorin Oprescu a pătimit mult. Mai întâi nu i-au fost acceptate listele de susţinători, iar apoi candidatura sa a fost contestată în instanţă de către o doamnă. În această perioadă, domnia sa a organizat o conferinţă de presă pe care a intitulat-o sugestiv „Cui îi este frică de Oprescu?” în care a înfierat grupurile de interese ce se opun candidaturii sale. Rezultatul conferinţei de presă a fost unul nesperat, nici măcar de către iniţiatorul acesteia, şi s-a materializat în compasiunea pe care a simţit-o electoratul faţă de încercările grele la care este supus candidatul.

M-am tot întrebat de atunci şi până seara trecută cui îi era la acel moment aşa de frică de Oprescu? Probabil celorlalţi candidaţi, mai puţin Vasile Blaga, pe care îl puteam exclude din start deoarece toate sondajele de opinie îl considerau favorit pentru câştigarea fotoliului de primar sau, dacă nu, măcar favorit să intre în turul doi al alegerilor locale. Ba, mai mult, bursa zvonurilor preconiza un eşec total al candidaţilor Oprescu şi Diaconescu pe seama împărţirii electoratului fidel PSD între cei doi. Deci tot răul era spre binele candidatului Blaga. Rămâneau aşadar ceilalţi candidaţi care se vedeau puşi în imposibilitatea de a prinde turul doi!

Răspunsul la întrebarea mea a venit pe neaşteptate seara trecută când am urmărit emisiunea ce l-a avut ca invitat pe domnul preşedinte Băsescu la postul Realitatea TV. Recunosc că nu am avut răbdare să urmăresc toată emisiunea, dar am prins ideile importante care au fost vehiculate pe parcursul ei. Mă aşteptam ca domnul preşedinte să îi facă anti-campanie candidatului Oprescu şi să îl laude puţin pe „buldogul” Blaga, dar am rămas total suprins de atitudinea avută de Băsescu, total neconforma cu poziţia de şef de stat. Din experienţele anterioare – vezi alegerile pentru Parlamentul European – era de aşteptat ca domnul preşedinte să nu fie imparţial, dar, în niciun caz, nu mă aşteptam să fie atât de acid şi de înverşunat. Am avut la un moment dat impresia că domnul Băsescu se comportă ca şi cum dumnealui ar fi în luptă în turul doi cu Sorin Oprescu, şi nu Vasile Blaga! Aşa că m-am întrebat iarăşi: să îi fie frică lui Băsescu de Oprescu?

Citește mai departe

Alt spital, alte obiceiuri

De cele mai multe ori problemele de sănătate te lovesc atunci când te aştepţi cel mai puţin, aşa că trebuie să le faci faţă cu mult calm sperând că va trece şi de data aceasta. În aceste momente te laşi pe mâna personalului medical sperând că toţi cei implicaţi (medici, asistente, infirmiere şi brancardieri) vor face absolut totul cu putinţă ca tu să te simţi cât mai bine şi să te însănătoşeşti cât mai repede cu putinţă.

Mergând pe principiul că până în 30 de ani şansele să ai probleme cardiace sunt aproape nule – evident în cazul în care ai un ritm de viaţă cât de cât normal şi nu eşti supus unui stres excesiv – ajungi să te îngrijorezi dacă ai o tulburare de ritm cardiac! Nu că ar fi din cale afară de anormal şi chiar nemaivăzut, dar de ce să fii tu acela care strică datele statistice introducând valori extreme?

Aşa că primul lucru pe care îl faci când simţi că inima ta nu mai bate ritmic este să intri într-un cabinet medical şi să îi spui medicului ceea ce simţi. Exact asta am făcut şi eu şi pot spune că am fost foarte norocos din punctul acesta de vedere pentru că la cabinetul în care am intrat aveau şi aparat pentru efectuarea electrocardiogramei. Medicul mi-a analizat electrocardiograma şi imediat a hotărât că trebuie să fiu trimis la spital. A chemat ambulanţă, aceasta a venit în mai puţin de cinci minute (incredibil, dar adevărat!) şi am ajuns în cel mai scurt timp la Spitalul Universitar de Urgenţă în camera de gardă.

Citește mai departe

Cardul RATB şi cititul în biţi

„Card RATB – o soluţie eficientă pentru timpul dumneavoastră” este sloganul aflat pe site-ul de prezentare a cardului RATB. Mai jos pot fi găsite alte cuvinte promiţătoare şi care pot aduce linişte publicului călător: „Oriunde în Bucureşti. Uşor. Sigur. Modern.”. Nu voi face referire în cadrul acestu articol la strategiile de marketing implementate pentru a populariza folosirea cardului RATB pentru că nu asta mi-am propus. Scopul acestui articol este prezentarea unei probleme identificate la folosirea cardului şi la care încă nu am găsit o rezolvare decentă.

Despre ce este vorba? Eu circul prin Bucureşti cu mai multe mijloace de transport şi aici mă refer la mai multe autobuze şi la metrou. De ce am ales transportul în comun în dauna maşinii personale? Pentru că pot parcurge mult mai repede distanţe lungi cu ajutorul metroului decât aş putea-o face cu maşina personală, ştiut fiind faptul că ambuteiajele fac parte din peisajul cotidian al Capitalei. Mai mult decât atât, chiar dacă aş ajunge la destinaţie mai repede cu autovehiculul, tot aş mai pierde timp preţios identificând un loc de parcare decent. Aşa că prefer să îmi fac abonament pentru toate liniile RATB şi pentru metrou pentru a avea libertate deplină de mişcare.

Tocmai de aici apare şi problema folosirii cardului RATB! Mai precis instrumentul modern pus la dispoziţie de către RATB constă dintr-o bucată de plastic de dimensiunea unui card bancar pe care sunt insciptionate minimul de informaţii: numele şi prenumele posesorului şi primele şapte cifre din codul numeric personal – cele care prezintă sexul şi data naşterii. Cu toate că se poate folosi cardul în două moduri distincte: ca abonament lunar sau ca „portofel electronic” (prin încărcarea unui credit iniţial şi apoi folosirea acestuia treptat pe măsură ce se efectuează călătorii) nu au fost introduse nicăieri niciun fel de informaţii privind termenul de valabilitate sau creditul rămas. Deşi pare un lucru puţin important, acest fapt poate determină primirea unei amenzi pentru folosirea mijloacelor de transport în comun RATB fără drept!

Citește mai departe

Ionică nu vrea să fie „telefonist”

În urma experienţelor trăite cu o vară înainte, Ionică a înţeles un lucru: este greu, uneori chiar imposibil, să fii angajat pe un post important atâta timp cât încă mai eşti student. Aşa că Ionică renunţă la ideea de a fi angajat cu normă întreagă până la absolvirea facultăţii, urmând să îşi găsească ulterior promovării un loc de muncă în conformitate cu dorinţele şi cu pregătirea sa.

Conform principiului că tocmai atunci când nu cauţi, găseşti fără să vrei, Ionică este sunat la un moment dat de o domnişoară de la o companie de resurse umane specializată în recrutarea de personal pentru o instituţie bancară importantă. Această îi transmite lui Ionică că CV-ul lui a ajuns în baza de date a companiei şi că există o oportunitate de angajare ce i s-ar putea adresa. Ionică nu este foarte entuziasmat de această ştire, dat fiind faptul că se află în cel de-al doilea semestru din ultimul an de facultate şi este destul de ocupat cu elaborarea lucrării de licenţă, dar acceptă să se prezinte la un interviu preliminar.

Obişnuit deja cu ritualul interviurilor, Ionică se prezintă foarte relaxat la întâlnire. Starea sa de spirit era motivată de faptul că nu considera drept un mare eşec o eventuală respingere a candidaturii sale, gândindu-se şi la examenul de licenţă ce se apropia cu paşi repezi. Fiind lipsit de stres, fără nicio grijă legată de viitorul său profesional, Ionică este foarte degajat la primul interviu, impresionandu-i pe cei prezenţi în sală. Este de la sine înţeles faptul că în prima săptămâna de la acest interviu preliminar a fost sunat din nou şi rugat să vină la o nouă întâlnire, de data aceasta cu reprezentaţii instituţiei bancare interesată de recrutare.

Citește mai departe

Restul e tăcere!

Farmecul unui film românesc este unul aparte. Aşa cum am mai scris şi în alte articole din categoria „Recomandări” văd cu plăcere filme româneşti pentru că îmi place să identific locurile în care au fost filmate scenele, recunosc oamenii de pe stradă ca fiind români şi – poate cel mai important lucru – în peliculele româneşti de obicei se vorbeşte în limba română ceea ce determină folosirea unor jocuri de cuvinte intraductibile şi pe care doar românii le-ar putea înţelege!

Restul e tăcere” este un film despre viaţă, despre idealuri şi despre dorinţa de a realiza ceea ce ţi-ai propus! Personajul principal, Grigore Brezianu (Grig pentru prieteni), interpretat de către Marius Vizante, este un tânăr regizor de film ce încearcă să impună această artă la începutul secolului XX. Marele său vis este să realizeze un film despre războiul de independenţa al României. Această întreprindere era greu de realizat în anii de pionerat ai cinematografiei, ani în care doar actorii de teatru erau consideraţi actori şi în care filmele reprezentau pentru mulţi doar „nişte umbre mişcătoare pe pereţi”.

Perseverenţa lui Grig şi hotărârea sa de a-şi finaliza cu bine proiectul sunt puse la grea încercare de refuzurile primite şi de atitudinea ostilă a celor care îl înconjoară, începând cu tatăl său – binecunoscut actor de comedie al acelor timpuri – care doreşte ca fiul său să fie şi el actor, iar dacă nu se poate măcar custode al garderobei Teatrului Naţional, şi terminând cu toţi cei care considerau cinematograful bun doar pentru muncitori şi nu pentru elite.

Citește mai departe

Micul Paris faţă în faţă cu marele summit NATO (II)

Amintirea 3: Excesul de zel

Părerea mea este că o parte dintre forţele de securitate, cu precădere Jandarmeria romană, a dat dovadă de exces de zel în perioada summit-ului. Nu neg faptul că era necesară sporirea numărului de agenţi de ordine în aceste zile, dar parcă a fost mult prea mult! La fiecare intersecţie erau cel puţin doi, trei poliţişti, câte doi jandarmi şi mai vedeai şi o maşină de la SRI sau alt serviciu secret. Iar aceştia erau doar cei pe care îi puteai vedea! Pentru că sunt convins că mai erau şi alţi agenţi de securitate în civil care erau infiltraţi printre cetăţeni.

Dacă s-ar fi limitat doar la prezenţă nu ar fi fost mare lucru. Dar nu, nu se putea doar aşa! Era mult prea simplu! Este evident faptul că atunci când dai dovadă de exces zel trebuie să te şi afirmi cumva. Aşa că agenţii noştri au început să legitimeze lumea pe stradă. Mai ceva că pe vremea lui Ceauşescu! Toţi indivizii consideraţi suspecţi erau legitimati chiar dacă respectivii erau doar din greşeala pe acolo!

Însă cele mai agasante momente au fost cele de genul: „nu deschideţi ferestrele!” sau „nu vă uitaţi pe geam!”. Dacă cea cu privitul pe geam o mai înţeleg, cea cu nu deschideţi geamul e chiar absurdă! Nu de altă, dar mie îmi place să deschid geamul în fiecare dimineaţă înainte să mă duc la serviciu. Consider acest obicei unul bun, mai ales că toţi doctorii recomandă acest lucru pentru a elimina aerul viciat din cameră. Atunci ce ar vrea Jandarmeria să fac eu? Să nu mai deschid geamul patru zile la rând că s-ar putea să treacă Bush prin faţa blocului meu? Apoi cum vine asta? Eu trebuie să mă sufoc fără aer în cameră că trece el pe stradă?

Citește mai departe

Micul Paris faţă în faţă cu marele summit NATO

Amintiri de la summit-ul NATO

Până la urmă am luat în calcul sfatul lui Mihnea şi am plecat din Bucureşti în zilele marelui summit. O parte din amintirile pe care le voi descrie se referă la evenimente care s-au petrecut în timpul summit-ului şi pe care le-am cunoscut doar prin intermediul mass-media, deci nu în mod direct! Oricum nu e mare diferenţă pentru că şi dacă aş fi rămas în Bucureşti tot n-aş fi putut participa direct la eveniment…

Amintirea 1: Curăţenia de primăvară a început din martie

Pregătirile pentru marele summit NATO s-au făcut până pe ultima sută de metri. Pretutindeni vedeai câte un individ care făcea ceva ca să fie „totul frumos şi ordonat” la venirea distinşilor oaspeţi. Indiferent dacă dădea cu grebla, planta flori sau copăcei, asigura cât de cât fluenţă circulaţiei sau doar stătea şi se uita când în stânga când în dreapta, fiecare individ dintre cei care au participat la organizarea evenimentului era profund cuprins de importanţa muncii lui! Toţi se comportau de parcă ar fi pregătit Bucureştiul pentru marea întâlnire mondială în care se va hotărî instituirii păcii pe tot globul! Şi când te gândeşti că NATO este, înainte de toate, o organizaţie cu profund caracter militar!

S-a făcut curăţenie în aceste zile cu aşa o pasiune încât nu îmi vine să cred că aceeaşi gunoieri acum puteau da cu mătura, dar în restul zilelor nu! E culmea cum în zilelele anterioare summit-ului, zile în care au fost demontate o serie de coşuri de gunoi, a fost mai curat pe străzi decât în zilele în care acele coşuri de gunoi erau amplasate la locul lor! Iar în ceea ce priveşte parcarea mi s-a părut aproape ireal faptul că pe anumite străzi secundare – ticsite de maşini parcate anapoda în celelalte zile – nu mai era nicio maşină parcată! Pe aceste străzi nu cred că le-am văzut niciodată fără maşini parcate. Iar acum pustii! Începusem să mă simt ca în filmele americane în care vreun dezastru se întâmplă şi rămân străzile pustii fără ca locuitorii să mai treacă pe acolo!

Ceea ce m-a deranjat pe mine cel mai mult este faptul că a trebuit să vină summitul NATO ca să se facă curăţenie cum trebuie! De ce nu se păstrează acest standard de curăţenie şi în celelalte zile? De ce eu, ca locuitor al Bucureştiului, nu primesc acelaşi serviciu public în fiecare zi? Că doar pe mine mă costă la fel! Aşa că mă întreb de ce măturătorul şef nu îi supraveghează pe ceilalţi maturatori cu aceeaşi sârguinţă şi în alte zile? De ce nu se spală cu detergent străzile în fiecare noapte? De ce nu se adună praful şi mizeria din jurul rigolelor în fiecare zi? Nu merit decât o dată pe an să am parte de acest tratament? Pentru ca până acum Bucureştiul a fost la fel de curat doar cu ocazia întâlnirii mondiale a poştelor, sommet-ului francofoniei şi acum cu ocazia marelui summit NATO!

Citește mai departe