Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

Capul lui Vîntu vrem!

Speriat de o potenţială înfrângere în alegerile pentru funcţia de Preşedinte al României, actualul preşedinte Băsescu a apelat la o strategie foarte ingenioasă în ultimele zile ale campaniei electorale din 2009. Domnia sa a reuşit să facă o asociere între contracandidatul său, Mircea Geoană, şi unul dintre cei mai nepopulari români, Sorin Ovidiu Vîntu. Desigur, pentru a realiza ceea ce şi-a propus, domnul preşedinte a avut nevoie şi de concursul lui Sorin Ovidiu Vîntu care l-a atras şi apoi pus într-o situaţie relativ compromiţătoare pe Mircea Geoană. Astfel o parte dintre alegătorii indecişi au fost convinşi să voteze pentru Traian Băsescu, balanţa înclinându-se în final în favoarea sa.

Ceea ce reprezenta o poveste trecută şi uitată reapare în prim plan în aceste zile. Vechiul aliat de conjunctură, Sorin Ovidiu Vîntu, a fost încarcerat pentru presupuse fapte de favorizare a infractorului. În fapt această acuzaţie se referă la o situaţie în care ar fi complotat împreună cu alţi oameni de afaceri pentru a-i oferi sprijin prietenului şi fostului asociat Nicolae Popa, judecat şi condamnat în dosarul privind prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii. Dar cum se face că omul cheie de la sfârşitul campaniei a ajuns acum după gratii? A greşit oare cu ceva? A reuşit să supere pe cineva influent şi şi-a pierdut acoperirea politică în faţa justiţiei? Sau, pur şi simplu, i-a venit rândul să fie anchetat şi judecat?

Citește mai departe

Lecţia franceză

Sunt de părere că integrarea în Uniunea Europeană a fost şi este un lucru benefic României. Cred că am fi avut mult de pierdut dacă nu reuşeam să aderăm în 2007 pentru că valul de extindere a fost în prezent oprit datorită mai multor factori dintre care – probabil cel mai important – criza economică mondială.

Deşi am fost primiţi în cadrul Uniunii de mai bine de trei ani, problema pe care o avem noi, românii, este că nu suntem pe deplin conştienţi de statutul nostru de cetăţeni europeni. Consider că este necesar să realizăm faptul că suntem cetăţeni cu drepturi depline şi că, în principiu, n-ar trebui să fie nicio diferenţă între un francez, un englez sau un polonez şi un român. Cu toţii avem în buzunar paşaportul european care ar trebui să ne ofere acelaşi statut.

Situaţia care s-a ivit în aceste zile este legată de repatrierea mai mult sau mai puţin forţată a cetăţenilor de etnie romă din Franţa către ţările lor de origine, România şi 8ulgaria, acţiune pe care eu o consider cel puţin suspectă în contextul dreptului fiecărui cetăţean european de a locui oriunde pe teritoriul Uniunii.

Citește mai departe

Să se modifice, dar să nu se schimbe nimic!

Visul şi promisiunea domnului Preşedinte Băsescu s-au realizat: s-a înfiinţat comisia parlamentară pentru revizuirea Constituţiei, dar şansele ca această comisie să îşi realizeze obiectivele asumate sunt foarte mici după părerea mea.

Prin această mişcare domnul Preşedinte nu mai are nicio grijă pentru că ceea ce depindea de domnia să a fost înfăptuit. Mai mult decât să convingă membrii PD-L să grăbească înfiinţarea acestei comisii nu era realizabil. În schimb dacă comisia va avea nevoie de câţiva ani pentru a propune o variantă acceptabilă pentru toţi cei implicaţi sau dacă rezultatul final va fi diferit de ceea ce se aşteaptă de la această comisie, atunci nu va mai fi în sarcina domniei sale. Pur şi simplu pentru că acest lucru nu are cum să depindă de instituţia Preşedintelui, oricare ar fi acesta.

Conform articolelor din presă, această comisie s-a înfiinţat cu scopul de a modifica Constituţia în concordanţă cu ceea ce poporul a decis: renunţarea la bicameralitate şi reducerea numărului de parlamentari la 300. Obiective lăudabile dar care sunt nedorite de către toate partidele parlamentare implicate, fără excepţie, deşi anumiţi oameni politici declară contrariul.

Citește mai departe

Sus, deasupra tuturor

Niciodată nu aţi constatat, la chestiuni extrem de grave pe care le relatează presa, o măsură de arestare a unei persoane, a unei persoane cu funcţie publică şi atunci eu ce să cred aici şi dumneavoastră ce să credeţi de aici? Admiţând ca ipoteză teoretică de judecată că ar fi anumite elemente, de ce nu mi se dă posibilitatea să mă judec ca orice cetăţean în libertate, să-mi pot construi apărările acolo? De ce se vrea neapărat, cu orice chip să fiu introdus, aşa cum dumneavoastră ştiţi că este sistemul penitenciar si condiţiile de acolo, practic, îţi decimează fiinţa umană. Sistemul penitenciar bănuiesc că îl cunoaşteţi cu toţii şi aţi fost în el. Sunt condiţii demne de Evul Mediu, nici nu mai ai identitate, nici măcar nu mai porţi un nume, deja eşti un număr. Nu îmi este teamă de faptele mele şi sunt dispus să răspund pentru ele. Am venit în faţa dumneavoastră cu credinţă şi cu speranţă pentru că foarte multă lume îmi spunea înainte, domnule degeaba te mai duci pentru că deja decizia este luată. Nu, domnule, mă duc. Mă duc si le spun acestor oameni că vreau să mi se dea posibilitatea să mă judec, starea naturală este starea de libertate, iar în ce mă priveşte nu consider că prin ceea ce mi se pune în cârcă am devenit inamicul public numărul unu.  (Cătălin Voicu – martie 2010)

Întruniţi în plen, senatorii au decis în această săptămâna ridicarea imunităţii parlamentare a senatorului Voicu şi deferirea acestuia către justiţie. În mod normal această acţiune este soluţia cea mai potrivită în acest caz, parlamentarii încercând să dovedească astfel faptul că vor să îi elimine dintre ei pe acei colegi suspectaţi că au săvârşit acte de corupţie.

Indiferent cât de promiţătoare ar fi această nouă atitudine a senatorilor, problema de fond rămâne: de ce este necesar ca organele abilitate ale statului să ceară permisiunea membrilor Parlamentului pentru a ancheta şi eventual încarcera o persoană învinuită de fapte penale? Nu cumva acest lucru îl poate determina pe cel învinuit să recurgă la alte fapte de corupţie pentru a-şi asigura în continuare protecţia personală?

Imunitatea parlamentară este în mod evident folosită abuziv în România. Deşi ar trebui să se rezume doar la discursurile politice şi la acţiunile pe care le efectuează un demnitar în numele statului şi ale interesului naţional, imunitatea aleşilor (Constituţia României art.72) depăşeşte cu mult acest cadru şi se aplică inclusiv la faptele de drept comun, incluzând aria dreptului penal.

Citește mai departe

Derapajele democraţiei

Aprobarea ordonanţei de urgenţă nr. 61/2009, prin care Parlamentul – printr-o altă lege – sau Guvernul – printr-o ordonanţă de urgenţă – au posibilitatea de a modifică sau chiar abroga legile publicate în Monitorul Oficial până la data intrării lor în vigoare reprezintă, în opinia mea, o lovitură grea dată tinerei democraţii din România, contribuind din plin la instabilitatea legislativă din ţara noastră. În situaţia constituţională actuală puterea legislativă este exercitată de către Parlament, cea executivă de către Guvern, iar puterea judecătorească este reprezentată de multitudinea de tribunale, curţi de apel şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cel care reglează şi armonizează relaţiile dintre aceste trei puteri este Preşedintele României, garant totodată al respectării Constituţiei.

În aceste condiţii devine pur şi simplu inutilă existenţa Parlamentului din moment ce orice lege dezbătută, aprobată şi promulgată într-o anumită formă poate fi ulterior modificată sau abrogată de către Guvern direct printr-o ordonanţă de urgenţă, fără consultarea altei părţi, după bunul plac al miniştrilor şi al Premierului. Deci, care mai este rolul Parlamentului în această ecuaţie?

Răspunsul la această întrebare este niciunul. În situaţia prezentată există pericolul ca Parlamentul, văduvit de rolul său în societate, să devină direct carne de tun pentru orice politician abil care va ajunge să se întrebe retoric de ce se cheltuie atâtea fonduri cu existenţa acestuia din moment ce legile oricum sunt revizuite ulterior de către Guvern. După ce a fost formulată această ipoteză nu mai este decât un pas mic până la dizolvarea acestuia. Iar dizolvarea Parlamentului reprezintă prima măsură pentru instaurarea dictaturii…

Citește mai departe

Prin convingere

Despre mita electorală nu este mult de spus. Este clar pentru toată lumea că este ilegal să oferi bani sau alte foloase materiale pentru a obţine votul cuiva. Cunosc până şi cei care practică acest lucru că influenţarea votului se pedepseşte de către legea electorală. Dar pur şi simplu nu le pasă acestora din moment ce pot invoca oricând faptul că ei nu au convins pe nimeni să voteze cu un candidat anume, ci ei doar i-au reamintit persoanei respective că este dreptul acestuia să voteze. Un gest civic care mânjit cu bani îşi pierde orice semnificaţie.

Graniţa dintre legal şi ilegal este foarte confuză în acest caz. Pe de o parte faptul că „alegătorul” va merge la vot şi îşi va exercita dreptul de a-şi alege reprezentanţii este un lucru foarte bun. Am fost şi voi fi întotdeauna de părere că trebuie să mergem cu toţii la vot pentru că cei aleşi să deţină legitimitate în adevăratul sens al cuvântului! Deci convingerea cuiva să voteze pare mai degrabă un act civic decât unul nelalocul lui. Ilegalitatea apare atunci când sunt implicaţi şi bani în procesul de convingere. Să convingi pe cineva să voteze, indiferent ce candidat va alege, este un lucru corect. Să îi dai bani pentru asta este ilegal. Să îl forţezi să voteze cu cineva anume este iarăşi ilegal. În concluzie trebuie scos din ecuaţie factorul bani!

Mai nou tehnologia modernă ajută foarte mult la cumpărarea voturilor. În urmă cu câţiva ani era greu să verifici dacă „alegătorul” pe care l-ai „convins” chiar a votat cu cine trebuie. Trebuia să fie implicată şi comisia de la secţia de votare din moment ce era necesar ca odată cu „alegătorul” să între în cabină de vot şi un martor care să certifice votul pentru candidatul specificat. Desigur, era mai uşor să înşeli vigilenţa comisiei în cazul bătrânilor pentru că aceştia pot folosi un însoţitor care să îi ajute să voteze, dar pentru cei tineri ce se putea face?

Citește mai departe

Clona de campanie

„De ce ţi-e frică, păsărică?” stătea scris la începutul săptămânii trecute pe prima pagină a unui site ce îl ironiza pe actualul Preşedinte al României, Traian Băsescu, candidat pentru un al doilea mandat în această funcţie. Între timp site-ul a fost dezafectat şi acum accesul către acest site nu este blocat, ci se face redirectarea automată la site-ul oficial al domnului Băsescu.

Site-ul scotea în evidenţă anumite derapaje personale ale domnului Traian Băsescu, dar tonul folosit era mai degrabă unul umoristic, spre deosebire de alte site-uri construite special că să incrimineze cât mai mult un candidat şi care prezintă tot ce se găseşte mai rău pe internet despre respectiva persoană (ex: nufigeona.ro)

Văzând acestea m-am hotărât să scriu un articol pentru a-mi exprima dezaprobarea faţă de campania electorală total neelegantă şi lipsită de orice urmă de etică ce se desfăşoară pe internet. Am uneori impresia că toate frustrările candidaţilor se revarsă pe internet pentru că în mediul on-line nu există nicio autoritate gen Consiliul Naţional al Audiovizualului care să cenzureze campania murdară făcută de către unii dintre candidaţi.

Citește mai departe

Frauda electorală

Pentru o democraţie tânără precum este România tema fraudei electorale folosită corespunzător poate fi foarte uşor exploatată pentru a obţine voturi în plus în orice campanie electorală. Frica că votul corect exprimat ar putea fi deturnat în favoarea altui candidat a aprins întotdeauna imaginaţia alegătorilor. Mai mult decât atât, pentru unii dintre aceştia, posibilitatea că cei de la guvernare să fraudeze rezultatul alegerilor în favoarea lor a fost de multe ori un imbold care i-a determinat să treacă peste dezamăgirea avută cu privire la procesul electoral în sine şi să îşi exprime opţiunea către un candidat anume.

Este de notorietate plângerea penală făcută de către cei doi copreşedinţi ai Alianţei DA (Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu) după anunţarea rezultatelor finale ale alegerilor parlamentare din 2004, plângere prezentată publicului larg ca fiind reacţia normală la fraudarea de proporţii a scrutinului proaspăt încheiat. Vestitele 500.000 de voturi lipsă sau transferate de la voturi nule către candidatul Adrian Năstase sau către Alianţă PSD+PUR au dispărut ca prin minune, iar alegerile au fost declarate ca fiind organizate corect după ce Traian Băsescu a câştigat mandatul de Preşedinte. Era evident pentru toată lumea că nici nu se putea da alt verdict din moment ce recunoaşterea publică a fraudării alegerilor ar fi însemnat refacerea acestora, iar câstigatorii Traian Băsescu, respectiv Alianţă DA, nu îşi permiteau din punct de vedere financiar, logistic şi politic o nouă campanie electorală.

Vestitul îndemn „Nu pot ei fura cât puteţi voi vota” a mobilizat o serie întreagă de alegători care şi-au exprimat votul convinşi că participă la o luptă dreaptă împotrivă unui sistem corupt, sistem ce era presupus că şi-ar fi dovedit limitele şi erorile în primul tur de scrutin din 2004. Evident că efectul a fost garantat şi de faptul că cei care strigau cel mai tare că se vor fura voturi erau cei din opoziţie, adică cei care nu au fost nicidecum implicaţi în organizarea alegerilor, şi nu puteau fi bănuiţi că ar fi putut manipula numărarea voturilor.

În prezent avem o situaţie asemănătoare: se apropie alegerile, pregătirile sunt în toi, acuzaţiile idem. Singura situaţie schmbata este cea a celor implicaţi: Traian Băsescu este acum Preşedinte al României, iar Guvernul este condus de către Emil Boc, un apropiat al domnului Băsescu. În opoziţie se află PSD care, conform modelului brevetat de către Traian Băsescu, anunţă de pe acum că vor fi fraudate alegerile. Asemănarea cu situaţia din 2004 este foarte mare, iar situaţia pare că va degenera iarăşi într-o neîncredere totală referitoare la corectitudinea scrutinului. Este oare necesar să ne facem probleme ?

Citește mai departe

Marţi,13

Marţi, 13 a fost o zi cu mult ghinion pentru guvernul Boc. Este absolut normal ca într-un stat democratic cu un Parlament ales direct să mai fie şi din când în când câte un guvern demis prin moţiune de cenzură, dar, probabil, în decembrie anul trecut, domnul Boc nu credea că i se va întâmpla exact domniei sale acest lucru. Faptul că până acum la noi în ţară nu s-a mai întâmplat să fie demis un guvern prin moţiune, face acest lucru şi mai interesant şi palpitant. Este o noutate atât pentru Parlament cât şi pentru Guvern. Din păcate, o noutate greu de digerat de către unii.

Moţiuni de cenzură au mai fost şi în alte legislaturi, dar, de fiecare dată, au fost respinse la vot. Prin emoţiile moţiunii au trecut şi guvernele Năstase, Tăriceanu (ca să enumăr doar unele cazuri mai recente), dar acestea şi-au putut găsi o majoritate parlamentară care să le recertifice încrederea în programul propus de guvernare. Însă ieri, premierul Boc şi guvernul său nu au mai putut convinge un număr suficient de membri ai Parlamentului să le acorde votul, aşa că acum sunt nevoiţi să se recunoască învinşi.

Am auzit azi tot felul de bazaconii: cum ca ar începe Revoluţia, cum că „ciuma roşie” nu îl lasă în pace pe Premier să îşi vadă de treabă, cum că va fi o lovitură de stat. Unde? În România? Nu cred. Poate în altă ţară sau în alt teritoriu, nicidecum în România. De ce? Pentru că demiterea unui Guvern – indiferent dacă acesta este unul bun sau unul mai puţin capabil – este una dintre prerogativele Legislativului. Nu este nimic nelalocul lui ca atunci când Parlamentul consideră că Guvernul nu mai acţionează în sensul punerii în practică a legilor emise de acesta, să dorească să aleagă pe altcineva care să fie capabil să realizeze programul propus.

Citește mai departe

Absent motivat

Nu regret faptul că nu am putut vota la alegerile pentru Parlamentul European. Am votat de fiecare dată când au fost alegeri în România începând cu anul 2000, dar, de data această, nu am mai fost la urne. Şi, culmea, nu pentru că nu aş fi vrut sau pentru că aş fi împărtăşit un sentiment de lehamite absolută la adresa politicienilor români, ci pentru că pur şi simplu nu am fost în ţară, iar în zona în care m-am aflat eu nu a fost nicio secţie de votare.

De altfel am căutat pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe cea mai apropiată secţie de votare şi am realizat că aş fi avut de parcurs mai mult de 300 de kilometri până la ea. Aşa că am renunţat. Dacă stau bine şi mă gândesc o mare – chiar foarte mare! – parte dintre români nu s-au prezentat la urne având secţiile de votare la câteva sute de metri de casă, iar eu să fiu nevoit să parcurg atâţia kilometri? Nu prea cred!

Cazul meu este însă unul singular. Eu sunt printre puţinii care ar fi vrut să voteze şi nu au avut unde. Într-o mare de scepticism şi resemnare generală, eu încă mai cred că votul fiecăruia contează şi că împreună putem schimba ceva. Însă majoritatea alegătorilor nu sunt de aceeaşi părere cu mine. Aşa că pur şi simplu nu se mai obosesc să iasă din casă şi să meargă la vot. Trist, dar adevărat…

O scurtă analiză a listei eurocandidaţilor ne prezintă o situaţie bizară: profitând de faptul că s-a votat pe lista de partid şi nu direct candidatul, partidele politice au inclus la grămadă pe aceste liste candidaţi diverşi, cu sau fără trecut politic important. În unele cazuri chiar am avut impresia că partidele nu s-au uitat deloc la numele candidaţilor ci poate doar la notorietatea lor. S-a mers probabil pe principiul: lumea te cunoaşte atunci poţi fi candidat pe un loc eligibil. Chiar dacă percepţia generală este una negativă relativ la candidatul în cauză, acesta tot a fost inclus pe listă!

Citește mai departe