Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

Salamul, tramvaiul și educația

Unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le fac atunci când folosesc transportul în comun de suprafață este faptul că întâlnesc diverși oameni, fiecare diferit și fiecare fascinant în felul său. În plus folosirea autobuzelor, tramvaielor sau a troleibuzelor îmi dă ocazia să radiografiez nivelul de civilizație și de bună creștere pe care o parte din conaționalii noștri o manifestă în public, nivel care de cele mai multe ori este foarte bun. Evident că există și excepții care merită povestite și care devin apoi un subiect de articol, așa cum este situația de mai jos.

Acum câteva săptămâni mă îndreptam spre casă cu tramvaiul. Cum ora era relativ înaintată – după 21- tramvaiul era aproape gol, iar călătorii erau dispersați pe toată lungimea lui. Părea că va fi încă un drum simplu și fără nimic de povestit către casă. Dar n-a fost să fie așa pentru că pe la mijlocul drumului se urcă în tramvai două domnișoare, având în jur de douăzeci de ani fiecare, îmbrăcate normal și fără a ieși cu nimic în evidență. Probabil că nici nu le-aș fi observat prezența dacă s-ar fi comportat altfel și nu ar fi început să vorbească foarte tare imediat ce s-au urcat în tramvai. Și poate că aș fi ignorat și faptul că vorbesc între ele foarte tare dacă limbajul folosit nu mi-ar fi atras atenția în mod neplăcut. Având în vedere că s-au așezat chiar pe locurile din fața mea nu am avut cum să nu aud următorul dialog fascinant:

– Auzi, fată, o mai știi p’aia de-a venit fratimiu cu ea la petrecerea de revelion?
– Da, fată, una brunetă cu ochii vineți.
– Așa e, fată, o proastă de-o agățase fratimiu cu câteva zile înainte ca să aibă și el cu cine să petreacă de anul nou. Nici nu știu unde i-a fost mintea de a venit cu handicapata aia la petrecere. Cu’așa o proastă nu ieși în oraș, o ții acasă să nu râdă lumea de tine.
– Așa, și? Ce-i cu ea?
– Auzi, tu, fată, cică s-a îndrăgostit de fratimiu și vrea să se mărite cu el. Fată, cu fratimiu, ai înțeles?!? Păi are handicapata aia față de fratimiu? Fratimiu e student, are educație, pe când proasta e încă la liceu. Și nici nu știe să zică bună ziua că ieri am ieșit cu ei în oraș și nici nu m-a salutat. Și în plus e și îngâmfată – vorbeam cu ea și se făcea că nu mă aude. Eu i-am zis lu’ fratimiu s-o lase în pace pe proastă, dar și ăsta cică e îndrăgostit. Auzi tu la el – îndrăgostit de ea. Păi nu putea și el să își aleagă una mai civilizată și educată?
– Ba da, cum să nu. Sunt atâtea fete bune și el o alege tocmai pe rapandula aia…
– Da, fată, să leșin, nu alta, când am auzit.
– Și ce-ai de gând să faci?
– Nu știu, fată, ce să fac acum, dar sigur găsesc eu ceva. Nu pot să-l las pe fratimiu să se însoare cu o proastă needucată…

Dialogul a continuat în același fel timp de mai multe stații. Deja mă obișnuisem cu abuzul vocativului „fată” și am reușit să ignor cu totul restul conversației. Înțelesesem deja că una dintre domnișoare era nemulțumită de faptul că fratele dumneaei este într-o relație cu o altă domnișoară care nu respectă standardele cerute: nu are nici vârsta și nici educația necesară. Ignorând limbajul folosit, se poate afirma că atitudinea nu este chiar neobișnuită din moment ce, ca oricare altă soră, domnișoara dorește ce este mai bine pentru fratele ei. Iar, în opinia ei, viitoarea nevastă a fratelui trebuie să fie o persoană educată, așa cum este și ea însăși.

Reușind să ignor dialogul din fața mea m-am cufundat în articolul pe care îl citeam pe telefonul mobil, dar la un moment dat simt un miros pregnant de aditiv alimentar specific mezelurilor, folosit în special la salamuri. Mă gândesc că este doar în mintea mea din moment ce este târziu, mă îndrept spre casă și îmi este foame. Cine ar putea mânca salam într-un mijloc de transport în comun? Privesc mai atent și observ că cele două domnișoare nu mai vorbesc una cu alta. Oare de ce? Răspunsul nu se lasă prea mult așteptat pentru că domnișoara care era nemulțumită de alegerile sentimentale ale fratelui mânca tacticos dintr-un sandvici. Un sandvici cu salam care emana un miros puternic. Observ că și alți călători sunt deranjați de acest lucru, dar nimeni nu ia atitudine, așa că mă ridic și mă duc să-i atrag atenția domnișoarei că este interzis să mănânci în tramvai pentru că îi deranjezi pe ceilalți călători.

– Bună seara, doamnă! mă adresez eu cât mai politicos cu putință.
– Ne cunoaștem de undeva? mă repede intrigată de faptul că am deranjat-o în timpul mesei.
– Nu cred că am avut plăcerea, răspund eu cât de calm pot.
– Și-atunci ce vrei de la mine?
– Fată, poate vrea să te agațe! intervine cu un zâmbet larg cealaltă domnișoară în discuție.
– Nu mă interesează să vă cunosc. Doar vreau să vă atrag atenția că mirosul sandviciului dumneavoastră este foarte puternic și neplăcut și poate vă gândiți să îl mâncați când coborâți din tramvai.
– Da’ cine ești tu, mă, să-mi spui mie ce să fac? Ne cunoaștem ca să poți vorbi cu mine? Eu mănânc că așa vreau eu și că mi-e foame. Dacă nu îți convine, dă-te jos. Ce te interesează pe tine ce fac eu? Vezi-ți de treaba ta că eu nu ți-am spus ție ce să faci și ce să mănânci!
– Eu am început discuția cu „Bună seara, doamnă!”. Eu credeam că mă adresez unei doamne, mai ales că acum câteva minute vorbeați despre educație sau, mai degrabă, despre lipsa acesteia. Am crezut că nu ați realizat că salamul pe care îl mâncați miroase foarte puternic și că îi deranjați pe ceilalți călători. Însă cred că m-am înșelat, din moment ce nu aveți niciun fel de educație. În această situație nu îmi rămâne decât să vă doresc „Poftă bună!” și să sper că îl veți termina cât mai repede ca să dispară odată cu el și mirosul.

Mă așez înapoi pe locul meu și îmi deschid din nou articolul de pe telefon. În fața mea domnișoara mai molfăie o înghițitură și apoi o întreabă foarte încet pe cealaltă domnișoară:

– Auzi, fată, da’ miroase așa rău?
– Miroase, dar nu așa de tare, răspunde prietena ei, la fel de încet.
– Mai bine nu mai mănânc, las’ că-l mănânc când coborâm.

Împachetează restul de sandvici și timp de câteva stații, până coboară, nu mai spune nimic. Nici eu nu mai spun nimic. Pentru mine dialogul era încheiat și nu aveam niciun motiv să îl continui. Credeam că poate am realizat ceva și am reușit să îi explic domnișoarei că nu este civilizat să mănânci într-un mijloc de transport în comun. Credeam că poate de acum încolo nu va mai mânca niciodată când va fi într-un tramvai. Dar așteptările mele au fost realmente spulberate pentru că atunci când domnișoara s-a dat jos din tramvai a dat drumul la un șuvoi de cuvinte pe care le-a ținut cu greu în frâu înainte să coboare:

– Auzi, bă la el, îi miroase de la mine? Cine ești tu, mă, să hotărăști cine are voie și cine nu are voie să mănânce? Ce, mă, te crezi stăpânul tuturor? Îți miroase de la mine? Da’ de la McDonald’s nu-ți miroase, mă? Auzi, fată, s-a trezit ăsta să ne educe pe toți! Bă, eu mănânc ce vreau și unde vreau și nu îmi spune nimeni dacă am voie să manananc sau nu! Ai înțeles, bă?

Evident ca am ignorat-o. Vocea ei pițigăiată se estompa pe măsură ce tramvaiul se depărta. Am continuat să citesc liniștit articolul, convins că nu am realizat nimic: nici educație n-am făcut, nici lecții de bune maniere nu am reușit să dau. Îmi rămâne doar speranța că poate domnișoara va analiza atent dacă am avut sau nu dreptate și, poate, data viitoare își vă aduce aminte de sfaturile mele și nu va mai mânca salam în tramvai.

Facebook Twitter Plusone Linkedin Email


Articole care au aceeasi tema:


Articole din categoria Civilizatie:

Categorie Civilizatie
Etichete:

Adresa email nu va fi publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ATENTIE !!! Toate comentariile sunt moderate.

Vor fi aprobate doar comentariile care se refera strict la tema dezbatuta in cadrul articolului si care nu contin replici rasiste, xenofobe sau jignitoare.
Vor fi respinse automat comentariile care folosesc un limbaj nepotrivit si/sau care contin injurii la adresa autorului articolului original sau la adresa unui autor de comentariu din cele anterioare.