Despre viata cu Bogdan Ignat

Pentru o democraţie tânără precum este România tema fraudei electorale folosită corespunzător poate fi foarte uşor exploatată pentru a obţine voturi în plus în orice campanie electorală. Frica că votul corect exprimat ar putea fi deturnat în favoarea altui candidat a aprins întotdeauna imaginaţia alegătorilor. Mai mult decât atât, pentru unii dintre aceştia, posibilitatea că cei de la guvernare să fraudeze rezultatul alegerilor în favoarea lor a fost de multe ori un imbold care i-a determinat să treacă peste dezamăgirea avută cu privire la procesul electoral în sine şi să îşi exprime opţiunea către un candidat anume.

Este de notorietate plângerea penală făcută de către cei doi copreşedinţi ai Alianţei DA (Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu) după anunţarea rezultatelor finale ale alegerilor parlamentare din 2004, plângere prezentată publicului larg ca fiind reacţia normală la fraudarea de proporţii a scrutinului proaspăt încheiat. Vestitele 500.000 de voturi lipsă sau transferate de la voturi nule către candidatul Adrian Năstase sau către Alianţă PSD+PUR au dispărut ca prin minune, iar alegerile au fost declarate ca fiind organizate corect după ce Traian Băsescu a câştigat mandatul de Preşedinte. Era evident pentru toată lumea că nici nu se putea da alt verdict din moment ce recunoaşterea publică a fraudării alegerilor ar fi însemnat refacerea acestora, iar câstigatorii Traian Băsescu, respectiv Alianţă DA, nu îşi permiteau din punct de vedere financiar, logistic şi politic o nouă campanie electorală.

Vestitul îndemn “Nu pot ei fura cât puteţi voi vota” a mobilizat o serie întreagă de alegători care şi-au exprimat votul convinşi că participă la o luptă dreaptă împotrivă unui sistem corupt, sistem ce era presupus că şi-ar fi dovedit limitele şi erorile în primul tur de scrutin din 2004. Evident că efectul a fost garantat şi de faptul că cei care strigau cel mai tare că se vor fura voturi erau cei din opoziţie, adică cei care nu au fost nicidecum implicaţi în organizarea alegerilor, şi nu puteau fi bănuiţi că ar fi putut manipula numărarea voturilor.

În prezent avem o situaţie asemănătoare: se apropie alegerile, pregătirile sunt în toi, acuzaţiile idem. Singura situaţie schmbata este cea a celor implicaţi: Traian Băsescu este acum Preşedinte al României, iar Guvernul este condus de către Emil Boc, un apropiat al domnului Băsescu. În opoziţie se află PSD care, conform modelului brevetat de către Traian Băsescu, anunţă de pe acum că vor fi fraudate alegerile. Asemănarea cu situaţia din 2004 este foarte mare, iar situaţia pare că va degenera iarăşi într-o neîncredere totală referitoare la corectitudinea scrutinului. Este oare necesar să ne facem probleme ?

Continuare »

Tags: Emil Boc, Guvern, PD-L, PNL, PSD, Traian Băsescu

Marţi, 13 a fost o zi cu mult ghinion pentru guvernul Boc. Este absolut normal ca într-un stat democratic cu un Parlament ales direct să mai fie şi din când în când câte un guvern demis prin moţiune de cenzură, dar, probabil, în decembrie anul trecut, domnul Boc nu credea că i se va întâmpla exact domniei sale acest lucru. Faptul că până acum la noi în ţară nu s-a mai întâmplat să fie demis un guvern prin moţiune, face acest lucru şi mai interesant şi palpitant. Este o noutate atât pentru Parlament cât şi pentru Guvern. Din păcate, o noutate greu de digerat de către unii.

Moţiuni de cenzură au mai fost şi în alte legislaturi, dar, de fiecare dată, au fost respinse la vot. Prin emoţiile moţiunii au trecut şi guvernele Năstase, Tăriceanu (ca să enumăr doar unele cazuri mai recente), dar acestea şi-au putut găsi o majoritate parlamentară care să le recertifice încrederea în programul propus de guvernare. Însă ieri, premierul Boc şi guvernul său nu au mai putut convinge un număr suficient de membri ai Parlamentului să le acorde votul, aşa că acum sunt nevoiţi să se recunoască învinşi.

Am auzit azi tot felul de bazaconii: cum ca ar începe Revoluţia, cum că “ciuma roşie” nu îl lasă în pace pe Premier să îşi vadă de treabă, cum că va fi o lovitură de stat. Unde? În România? Nu cred. Poate în altă ţară sau în alt teritoriu, nicidecum în România. De ce? Pentru că demiterea unui Guvern – indiferent dacă acesta este unul bun sau unul mai puţin capabil – este una dintre prerogativele Legislativului. Nu este nimic nelalocul lui ca atunci când Parlamentul consideră că Guvernul nu mai acţionează în sensul punerii în practică a legilor emise de acesta, să dorească să aleagă pe altcineva care să fie capabil să realizeze programul propus.

Continuare »

Tags: Emil Boc, PD-L, PNL, PSD, Traian Băsescu

Guvernul Boc a hotărât săptămâna trecută creşterea impozitelor pentru locuinţe, autovehicule şi ambarcaţiuni. Evident că imediat mass-media a început să prezinte această hotărâre ca fiind una înrobitoare pentru săracul contribuabil care abia mai poate face faţă actualelor impozite.

De fapt situaţia prezentată de către unele televiziuni este mai degrabă anormală decât impovoratoare. Exemplul frumos ilustrat de pe ecran arată cum într-un oraş mare (de exemplu Bucureşti) impozitul calculat pentru un apartament de 75 m² din clasa A creşte până la valoarea incredibilă de 157 de lei pe an. Acum să desluşim ce înseamnă această valoare în contextul economic actual. Apartamentul în cauza este unul situat central în Bucureşti, deci valoarea sa pe piaţa liberă depăşeşte 75.000 de Euro, considerând că metrul pătrat util este evaluat la peste 1.000 de Euro. Aşadar “săracul” proprietar deţine o adevărată avere şi trebuie să plătească împovărătorul impozit de 157 de lei, adică aproximativ 38 de Euro!

În termeni relativi cât anume din valoarea proprietăţii reprezintă impozitul? Făcând un calcul banal ajungem la concluzia că valoarea impozitului este de 0,0005 din valoarea proprietăţii, adică 0,05%. Asta în ipoteză anterioară, în care am estimat valoarea proprietăţii la o sumă mai mică decât ofertele actuale din piaţă.

Evident că au şi început comentariile cu privire la cât de nedrepte sunt aceste majorări de taxe şi cum statul român ţine morţiş să îi sărăcească de tot pe cetăţenii săi. Acum eu nu prea înţeleg cum anume se doreşte să se pună în plan această sărăcire? Obligându-l pe contribuabil să plătească 38 de Euro atunci când deţine o proprietate de peste 75.000 de Euro? “Jumulindu-l” în acest fel?!? Aş fi înţeles să se reclame un abuz dacă s-ar fi cerut un impozit de peste 1% din valoarea proprietăţii, dar aşa când impozitul este 0,05% ce mai este de reclamat?

Continuare »

Merg liniştit pe stradă. Conduc maşină mea în limita legală de viteză pentru Bucureşti. Este o după-amiază tihnită de sâmbătă cu trafic relativ lejer, chiar dacă sunt tocmai în mijlocul oraşului. Drumul e drept şi nimic nu pare să-mi tulbure plimbarea prin oraş.

Pe strada pe care mă aflu eu sunt două benzi de circulaţie pe sens. De cele mai multe ori sunt libere. De altfel firmele de ridicat maşini sunt mai tot timpul prezente în această zonă, îndeosebi în timpul săptămânii. Însă azi e sfârşit de săptămâna şi o parte dintre şoferi s-au bazat pe norocul lor şi pe lipsa de vigilenţă a ridicătorilor de maşini aşa că au parcat sporatic pe prima bandă de circulaţie.

Dat fiind această situaţie eu conduc pe banda a două a străzii. Ştiu că în codul rutier este specificat că se circulă cât mai aproape de marginea din dreapta a drumului, dar câţi şoferi respectă în realitate această regulă? Oare câţi dintre aceştia aleg să facă slalom printre maşinile parcate pe prima bandă? Din câte am văzut eu aproape niciunul. Aşa că şi eu mă înscriu în trendul general şi circul pe a doua bandă de mers.

Deodată în spatele meu apare ea: îmbrăcată în negru, conducând o maşină neagră. O maşină neagră de teren, trebuie făcută această precizare! Probabil maşina o făcea să se simtă regina şoselelor. Senzaţia de regalitate îi dă încredere să fie complet stăpână pe autovehicul, aşa că îşi aduce maşina cât mai aproape de mine. Oricum eu nu îi dau importanţă şi continui să rulez liniştit fără să îi acord nicio atenţie.

Continuare »

Tags: rutier

În momentele destul de rare când ajung eu să mă uit la televizor seara, trebuie să privesc şi calupurile de clipuri publicitare omniprezente. Deşi impresia generală este că România traversează o perioadă de recesiune economică destul de severă, numărul clipurilor pare să crească necontenit. Din păcate uneori mesajul transmis este destul de ambiguu şi poate genera reacţii de respingere, afectând impresia generală asupra clipului şi implicit asupra produsului.

Nu sunt un expert în acest domeniu, dar cred că un exemplu elocvent este clipul de la Cosmote: el o place pe ea, se pare că ei doi sunt împreună din moment ce vorbeşte despre ea că fiind “prietena mea” şi împreună sunt la dans într-un club sau într-o discotecă.

Partea interesantă este atunci când el îşi ia inima în dinţi şi se duce la DJ să îl roage să facă o dedicaţie specială pentru prietena lui, o melodie DJ Project. DJ-ul îi ascultă rugămintea şi îl anunţă că va urma melodia dorită. După puţin timp, spre satisfacţia tuturor, pe scenă apare chiar formaţia DJ Project care începe să cânte.

Dar ce se aude? “Inima mea e ca un hotel/ Din când în când te opreşti la mine (?!?) / M-am săturat, VREAU SĂ PLECI DIN EL (!!!)/ Vreau tot sau nimic de mâine”. Să fie oare o dorinţă ascunsă a protagonistului noastru care nu are forţa necesară să îi spună “prietenei” că relaţia lor este într-un moment de răscruce? Oricum ar fi, pare că pe ea nu o deranjează din moment ce ţopăie fericită şi sare de gâtul lui. Eu, să fi fost în locul ei, nu aş fi procedat aşa şi m-ar fi pus pe gânduri dedicaţia cu pricina, fiind mai circumspect în această privinţă. Dar se pare că pe ea nu o interesează versurile. Nici pe ea şi nici pe cei care au imaginat şi produs acest clip.

Continuare »

Tags: clip publicitar, reclamă

Am scris în prima parte din acest articol despre hotărârea guvernului de a folosi banii împrumutaţi de la FMI pentru acoperirea deficitului bugetar. O asemenea decizie a fost luată sub presiunea lipsei de lichidităţi la buget, deci este necesară o regândire a costurilor şi atragerea de noi venituri la buget. În aceste condiţii ce ar trebui să facă guvernul şi nu poate să facă sau nu vrea să facă? Cel mai important lucru este să înceapă să se comporte ca un guvern de timp de criză şi nu ca un guvern de explozie economică! Este evident că responsabilitatea tuturor acţiunilor cade asupra actualului executiv şi că acesta trebuie să îşi asume acest rol în practică şi nu numai la televizor!

Sperietoarea oricărui guvern este adoptarea de măsuri nepopulare (ex: măriri de taxe, scăderi de salarii, diminuări ale pensiilor). Pe timp de creştere economică se pot ocoli asemenea decizii prin diverse metode: rostogolirea cheltuielilor către exerciţiul financiar următor, împrumuturi din piaţă pentru a acoperi cheltuieli curente sau prin colectarea mai bună a taxelor, dar este clar pentru toată lumea că aceste măsuri nu mai pot fi adoptate şi pe timp de recesiune. Mai mult decât atât, rostogolirea cheltuielilor de la un an la altul fără o perspectivă clară asupra momentului când vor există fonduri suficiente pentru plata întregului bulgăre duce direct la colaps economic!

În ceea ce priveşte colectarea mai bună a taxelor guvernul nu prea are ce face din moment ce taxele nu sunt colectate nu pentru că nu vor contribuabilii ci pentru că unii dintre aceştia nu au de unde să plătească, iar alţii sunt deja în faliment! Desigur există şi situaţii în care unii dintre contribuabili nu plătesc pentru că aşa s-au obişnuit, din moment ce statul nu a făcut nimic până acum să îi execute silit. O parte însemnată dintre aceşti debitori nu vor fi executaţi pentru ca au fost, sunt şi vor fi în continuare membri cotizanţi la eternele campanii electorale. O altă parte însemnată nu vor fi executaţi pentru ca forţarea respectivelor întreprinderi să plătească restanţele la buget le-ar putea determina falimentul. Iar guvernul nu doreşte să gestioneze în acest moment şi alte închideri de companii cu şomerii şi tulburările sociale aferente.

Continuare »

Tags: Emil Boc, Fondul Monetar Internaţional, Guvern

Perspectiva economică a României mă îngrijorează! Nu pentru că eu sunt cel care va trebui să răspundă pentru ce se va întâmpla în viitor ci pentru că eu fac parte dintre acei mulţi care vor fi nevoiţi să plătească pentru toate deciziile economice prost luate. Iar în ultimul timp numărul acestora decizii controversate a crescut!

Săptămâna aceasta am aflat că actualul guvern intenţionează să direcţioneze a două tranşă de împrumut de la FMI către susţinerea deficitului bugetar. Construcţia aceasta “susţinerea deficitului bugetar” sună bine, chiar dă impresia de un lucru bun, adică guvernul chiar susţine ceva, se mişcă economia, guvernul oferă bani pentru a se finanţa ceva. Dar realitatea economică ne prezintă clar ce este ascuns sub sintagma “deficit bugetar”: cheltuieli mai mari decât venituri! Ceea ce înseamnă că guvernul nu este în măsură să colecteze bani la buget şi atunci se împrumută pentru a acoperi diferenţa.

Dacă guvernul ar folosi banii împrumutaţi exclusiv pentru programe de relansare economică atunci, în principiu, accesarea creditului nu ar fi dăunătoare economiei. Este similar cu a împrumuta de la bancă o sumă nu foarte mare de bani pentru a demara o afacere şi după ce afacerea începe să fie profitabilă plăteşti banii înapoi băncii. Însă guvernul nu se poate abţine şi foloseşte banii împrumutaţi şi pentru plata salariilor şi a pensiilor. Tocmai aici este problema pentru că banii plătiţi se întorc mai greu în economie şi contribuie nesemnificativ la relansarea economică dorită!

Continuare »

Tags: buget, Emil Boc, Fondul Monetar Internaţional, Traian Băsescu

Nebunie totală miercuri pe străzile din nordul Bucureştiului: ambuteiaje, claxoane, nervi întinşi la maxim. Cauza? La început puteai crede că sunt de vină cei care s-au hotărât să se bucure de un sfârşit de săptămâna prelungit. De obicei joi seară cei care pleacă la munte pe Valea Prahovei sunt cauza ambuteiajelor. Însă miercuri nu e joi! Să fi plecat românii mai devreme la munte? Nu, nici pomeneală!

Cauza principală care a determinat formarea coloanelor de maşini a fost întreruperea circulaţiei în zona Arcului de Triumf. Motivaţia acestei decizii a fost revenirea în ţară a militarilor de pe frontul din Irak. Aceştia au “sărbătorit” acest eveniment printr-o defilare pe bulevardul Kisseleff şi, tot cu această ocazie, unii dintre militari au fost decoraţi pentru faptele lor de vitejie de pe front.

Atât eu cât şi o mulţime de alţi bucureşteni nemulţumiţi ne întrebam dacă era absolut necesară această defilare. La ce a folosit ea? Să îi facă pe soldaţii proaspăt reveniţi în ţară să se simtă mai bine? Nu cred că a avut un efect aşa puternic! Pentru că este clar pentru toată lumea că aceşti soldaţi odată reveniţi în ţară se vor confrunta cu o situaţie pe care au uitat-o demult: perspectiva sărăciei. Sună înfiorător, dar sunt convins că o mare parte dintre cei care defilau ieri au fost în Irak doar pentru că acolo se plătea mai bine. Cinic, dar realist!

Este evident că noi am participat la operaţiunea din Irak doar că să îi mulţumim pe americani şi pe NATO. Avantajele şi dezavantajele noastre din punct de vedere economic sunt prezentate pe larg în acest articol, a cărui concluzie este foarte nemulţumitoare: am “investit” bani în campania din Irak fără a negocia în prealabil ceva concret ci doar în speranţa că americanii, mişcaţi de dorinţa noastră de a le fi camarazi, se vor gândi şi la noi şi ne vor oferi şi nouă cel puţin o halcă din prada de război.

Continuare »

Tags: Bucureşti, erou naţional

Nu ştiu câţi credincioşi catolici participă în fiecare dumininca la slujba săptămânală de la Catedrala “Sfântul Iosif” din Bucureşti. Probabil în jur de câteva sute. Poate în anumite cazuri – sărbători religioase importante, vizite ale unor înalte feţe bisericeşti – să fie câteva mii. Oricum rar se ajunge la cifra de 5.000 de enoriaşi care să participe simultan la slujbă, mai ales într-o duminică fără o însemnătate aparte în calendarul catolic. Cu toate acestea duminica trecută au fost prezenţi aproximativ 5.000 de credincioşi la Catedrală (chiar 8.000 conform altor surse). Cum s-a reuşit această mobilizare fără precedent? Printr-o decizie inteligentă a conducerii bisericii catolice din Bucureşti. Mai întâi s-a anunţat oficial că în nicio altă biserică catolică din sudul ţării (cu excepţia Catedralei) nu se va oficia slujba duminicală în semn de protest faţă de continuarea lucrărilor la clădirea de birouri Cathedral Plaza din imediata vecinătate a Catedralei “Sfântul Iosif”. Apoi a fost anunţată şi organizarea unui marş pentru a protesta cu privire la nepăsarea autorităţilor în ceea ce priveşte construcţia de blocuri foarte înalte lângă clădiri de patrimoniu.

De ce afirm că această hotărâre total ieşită din comun a fost una inteligentă? Pentru că în acest fel s-a reuşit mobilizarea credincioşilor catolici pentru a participa la marş. De fapt consider că toată acţiunea s-a desfăşurat respectând un plan foarte bine pus la punct şi care a funcţionat extrem de bine. Pentru început a fost nevoie de acoperire media pentru a populariza intenţia de organizare a marşului de protest. Cum presa nu este interesată neapărat de ceea ce este corect şi normal, ci mai degrabă este avidă de extraordinar şi de anormal, ne putem imagina cu toţii ce relatări “ample” ar fi fost prin ziare şi pe la televiziuni despre “un alt protest împotriva Cathedral Plaza”. Probabil presa scrisă ar fi publicat un scurt reportaj despre pe care l-ar fi încadrat printre ultimele pagini, iar televiziunile ar fi făcut o relatare despre marş undeva în zona reclamelor când atenţia telespectatorului este destul de scăzută.

Dar senzaţionalul a venit din partea conducerii bisericii catolice care a hotărât să nu se oficieze sfânta liturghie decât la Catedrala “Sfântul Iosif”. Această hotărâre a atras atenţia presei care imediat a popularizat-o. În definitiv bisericile sunt deschise şi se oficiază slujbe chiar şi pe timp de război, iar acum, pe timp de pace, să fie închise duminică? Neobişnuitul a atras şi hotărârea a ajuns repede la publicul ţintă, iar acţiunea şi-a atins scopul final din moment ce la marşul organizat au participat foarte mulţi credincioşi.

Continuare »

Tags: Bucureşti

Nu regret faptul că nu am putut vota la alegerile pentru Parlamentul European. Am votat de fiecare dată când au fost alegeri în România începând cu anul 2000, dar, de data această, nu am mai fost la urne. Şi, culmea, nu pentru că nu aş fi vrut sau pentru că aş fi împărtăşit un sentiment de lehamite absolută la adresa politicienilor români, ci pentru că pur şi simplu nu am fost în ţară, iar în zona în care m-am aflat eu nu a fost nicio secţie de votare.

De altfel am căutat pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe cea mai apropiată secţie de votare şi am realizat că aş fi avut de parcurs mai mult de 300 de kilometri până la ea. Aşa că am renunţat. Dacă stau bine şi mă gândesc o mare – chiar foarte mare! – parte dintre români nu s-au prezentat la urne având secţiile de votare la câteva sute de metri de casă, iar eu să fiu nevoit să parcurg atâţia kilometri? Nu prea cred!

Cazul meu este însă unul singular. Eu sunt printre puţinii care ar fi vrut să voteze şi nu au avut unde. Într-o mare de scepticism şi resemnare generală, eu încă mai cred că votul fiecăruia contează şi că împreună putem schimba ceva. Însă majoritatea alegătorilor nu sunt de aceeaşi părere cu mine. Aşa că pur şi simplu nu se mai obosesc să iasă din casă şi să meargă la vot. Trist, dar adevărat…

O scurtă analiză a listei eurocandidaţilor ne prezintă o situaţie bizară: profitând de faptul că s-a votat pe lista de partid şi nu direct candidatul, partidele politice au inclus la grămadă pe aceste liste candidaţi diverşi, cu sau fără trecut politic important. În unele cazuri chiar am avut impresia că partidele nu s-au uitat deloc la numele candidaţilor ci poate doar la notorietatea lor. S-a mers probabil pe principiul: lumea te cunoaşte atunci poţi fi candidat pe un loc eligibil. Chiar dacă percepţia generală este una negativă relativ la candidatul în cauză, acesta tot a fost inclus pe listă!

Continuare »