Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

„Bă, a venit lumina!”

Este al treilea an în care simt o mare dezamăgire atunci când ajung să iau lumina de la slujbă de Înviere, chiar dacă am participat la această slujbă în ultimii trei ani la trei biserici diferite. Deşi sunt conştient de faptul că nu sunt creştinul model pe care oricare preot să îl dea exemplu, din moment ce nu ajung la biserică decât din când în când – în principal la sărbătorile religioase importante şi în unele duminici, totuşi îmi place să particip la slujbă de Înviere.

De aici provine şi nemulţumirea mea legată de modul um se desfăşoară an de an acest moment unic. Gândit că un moment înălţator, celebrarea învierii Domnului tinde să de transforme din ce în ce mai mult într-un kitsch comercial de prost-gust, profan, aproape monden şi care nu mai conţine acea minimă părticică de spiritual. Asta dacă nu luăm în calcul derizoriul în care se zbate simbolul Luminii Sfante, simbol mediatizat în exces şi a cărui aterizare în România a fost prezentată la televizor pe toate canalele de ştiri la ore de maximă audienţă.

Cine este responsabil pentru această evidentă degradare a semnificaţiei şi simbolisticii aceste sărbători? O mare parte din responsabilitate aparţine credincioşilor. Am observat anul acesta – ca de altfel în ultimii câţiva ani – că o mare parte dintre cei care participă la slujbă de Înviere nu au aproape nimic în comun cu spiritualitatea momentului. Senzaţia pe care o trăieşti este că aceşti creştini au venit la biserică doar cu un singur scop: acela de a lua lumină şi de a pleca ulterior acasă cu trofeul obţinut, fără a ţine seama în niciun moment de regulile de convieţuire în preajma şi în interiorul bisericii.

Primul exemplu pe care îl ofer în acest sens este larma de nedescris din jurul bisericii aproape de miezul nopţii. Înţeleg că nu este loc în biserică pentru toţi cei doritori să participe, dar asta nu înseamnă că dacă stai alături de ceilalţi credincioşi în curtea bisericii ai voie să te manifeşti zgomotos, să strigi tare după un vecin care nu te-a văzut din partea cealaltă a curţii sau să îl boscorodeşti pe vreun amic la telefon că nu a ajuns încă. Desigur regulile care se aplică în interiorul bisercii referitoare la vorbit şi la zgomot nu se pot aplica în totalitate şi în curtea bisericii, dar trebuie să ne amintim totuşi că suntem cu toţii la o adunare religioasă şi că anumite reguli de conduită din viaţa de zi cu zi, nu neapărat din spectrul religios, se aplică întocmai, obligându-ne să nu îi deranjam pe ceilalţi participanţi prin gesturile noastre. Asta dacă şi numai dacă cei care „vânează” lumina cunosc aceste reguli…

Al doilea exemplu se referă la momentul când lumina sfântă este împărţită credincioşilor. Deşi mă aşteptam ca larma să înceteze acest lucru nu s-a întâmplat, ba mai mult decât atât, chiar s-a amplificat. „Bă, a venit lumina!” se aude o voce masculină foarte impunătoare. „Bine, măăă!” vine imediat răspunsul acompaniat de un hohot de râs. Aproape în acelaşi moment în alt colţ al curţii, de data această mai aproape de intrarea în biserică, se aude o altă voce nemulţumită de situaţia existentă: „Dă-mi, bă, şi mie lumină!” după care întinde o candelă roşie spre vecinul lui „cu lumina”. Primeşte preţiosul trofeu şi apoi se aşează liniştit în faţa unor copii care ajung să nu mai vadă nimic din cauza prezenţei sale. În aceste condiţii chemarea preotului către credincioşi „Veniţi de luaţi lumină!” nu mai are cum să fie auzită din moment ce zarvă este din ce în ce mai mare. De altfel chiar în faţă mea câţiva adolescenţi comentează în termeni mai puţin laudativi despre felul cum preotul slujeşte, concentrându-se mai mult pe aspectul fizic al preotului decât pe solemnitatea momentului.

Despre cântarea credincioşilor „Hristos a Înviat” nu pot fi scrise prea multe rânduri. Obişnuit să aud un imn pătrunzător, o revărsare de bucurie a credincioşilor care laudă Învierea Domnului, am rămas surprins să constat că ceea ce auzeam era mai degrabă o lalaiala comică recitată de o parte dintre cei prezenţi la biserică. Nu m-a deranjat niciodată şi nici nu cred că mă va deranja vreodată faptul că unii dintre credincioşi sunt complet afoni, dar cred că imnul Învierii lui Iisus are ceva înălţator, chiar dacă este cântat fals. De aici derivă şi problema mea pentru că în acest an nu am simţit acel ceva înălţator. Poate că nu am fost eu în starea de spirit necesară, dar cred că nimeni altcineva nu ar fi simţit acest lucru din moment ce „Hristos a Înviat” a fost cântat pe mai multe voci doar de o mică parte dintre cei prezenţi, în timp ce ceilalţi continuau discuţiile începute înainte să vină „lumina” sau pur şi simplu râdeau de cei care încercau să cânte.

Desigur că după prima cântare „Hristos a Înviat” s-a dat stingerea. Curtea bisericii a început să se golească rapid, credincioşii părăsind biserica într-un ritm alert ce părea mai degrabă o evacuare în caz de incendiu. În definitiv pe cer se arătau nori de ploaie şi scopul prezenţei la biserică era deja atins: toţi făcuseră rost de preţioasa „lumină”, aşa că nu mai era nevoie să se piardă timp cu restul slujbei. Recunosc că nici eu nu am stat până la finalul slujbei, dar nici nu am plecat imediat ce „s-a împărţit lumina”.

Nu vreau să aduc în discuţie felul în care erau îmbrăcaţi o parte dintre credincioşii prezenţi la slujbă. Şi nici machiajul excesiv sau tatuajele expuse ostentativ la vedere. Cred că religia creştină îndeamnă la acceptarea tuturor celor de lângă noi şi nu există – sau nu ar trebui să existe – diferenţe între credincioşi pe bază felului cum sunt îmbrăcaţi. De aceea nu sunt de acord cu opinia unora dintre credincioşi care sunt revoltaţi de îmbrăcămintea sau machiajul pe care îl afişează în principal tinerii prezenţi la biserică şi cred că fiecare este liber să procedeze cum crede de cuviinţă din acest punct de vedere.

Însă găsesc relativ ciudată asocierea dintre slujba de Înviere şi o noapte de petrecere nebună în club. Cred totuşi că cele două evenimente nu se pot întrepătrunde chiar atât de bine şi ar trebui să fie oarecum disjuncte. Desigur că nimeni nu poate împiedica un creştin să petreacă toată noaptea de Înviere în club după ce a participat la slujba, dar cred că acela care procedează aşa poate participa doar la prima parte a slujbei, ia lumina şi apoi pleacă liniştit către club pregătit spiritual pentru o nouă noapte de petrecere. În aceste condiţii cum poate fi catalogată atitudinea unui creştin care participă la slujbă, cântă pios la miezul nopţii „Hristos a Înviat” şi apoi petrece cu alcool în exces de la ora unu până dimineaţă, pierzând la un moment dat contactul cu realitatea şi cu normele de bună cuviinţă?

La final stau şi mă întreb care sunt cauzele care au condus la situaţiile prezentate mai sus. Cine sunt cei responsabili şi cum se poate schimba starea de fapt? Este vină exclusivă a credincioşilor sau are şi clerul partea sa de vină, eventual prin prisma faptului că nu depune îndeajuns efort pentru a educa şi atrage înapoi spre biserică credincioşii tineri? Oare se mai poate schimba ceva sau vom continua să ne îndreptăm spre o desacralizare a acestei sărbători creştine importante şi vom ajunge că în anii viitori să ne întâlnim cu toţii la biserică la miezul nopţii, să luăm „lumină” şi să plecăm cu toţii acasă, într-un gest mecanic şi fără însemnătate, doar pentru a bifa că şi noi am participat la acest ritual?

Facebook Twitter Plusone Linkedin Email


Articole care au aceeasi tema:


Articole din categoria Social:

Categorie Social
  • eFTy spune:

    Dar asta doare doar daca crezi.

    24 aprilie 2012 la 23:58

Adresa email nu va fi publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ATENTIE !!! Toate comentariile sunt moderate.

Vor fi aprobate doar comentariile care se refera strict la tema dezbatuta in cadrul articolului si care nu contin replici rasiste, xenofobe sau jignitoare.
Vor fi respinse automat comentariile care folosesc un limbaj nepotrivit si/sau care contin injurii la adresa autorului articolului original sau la adresa unui autor de comentariu din cele anterioare.