Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

„Banale motive administrative”

Președintele Klaus Iohannis a pierdut în această săptămana mult capital de încredere, fiind una dintre cele mai negre perioade de când și-a început mandatul. Și aici nu mă refer la cei zeci de mii de fani pe care i-a pierdut pe Facebook, ci la acțiunile domniei sale care sunt în opinia mea unele dintre cele mai mari neînpliniri de până acum ale mandatatului pe care îl exercită.

Principalul lucru pe care l-a pierdut este încrederea acordată de o parte a societății românești în puterea dumnealui de a schimba lucrurile și de a termina o dată pentru totdeauna cu înțelegerile de culise care se opun aplicării legii. Atât cei care l-au votat, cât și o parte dintre cei care nu l-au votat, își doresc ca lucrurile să se schimbe în bine în România, de unde apare și presiunea socială ca toate hotărârile judecătorești să fie puse în aplicare deîndată așa cum sunt ele formulate. Iar atunci când o hotărâre rămasă definitivă este executată la mai mult de un an de la pronunțare, societatea în ansamblu nu se așteaptă ca tocmai Președintele României să catalogheze executarea acesteia drept „banale motive administrative” care pot conduce la suprimarea „libertății de exprimare media”.

Mă așteptam ca domnul Klaus Iohannis să susțină respectarea hotărârilor judecătorești în cazul trustului de presă Intact nu din răzbunare pentru că Intact i-a făcut o campanie denigratoare înainte să fie ales, ci pentru că funcția dumnealui îi impune să vegheze la respectarea statului de drept, iar o hotărâre judecătorească luată în  numele legii chiar asta reprezintă. Ce mesaj înțeleg cetățenii atunci când Președintele țării bagatelizeaza puterea unei hotărâri judecătorești? Oare nu vor apărea și alți cetățeni care, luând exemplul domnului Klaus Iohannis, vor îndemna la nerespectarea hotărârilor judecătorești?

Citește mai departe

A fi sau a nu fi arestat

Nu îl cunosc personal pe domnul deputat Vlad Cosma. De altfel până la sfârșitul săptămânii trecute nici măcar nu îi știam numele și, desigur, nu știam că dumnealui este deputat al României. Și probabil aș fi continuat să nu știu cine este domnul Vlad Cosma dacă numele dumnealui nu ar fi fost implicat într-un dosar de corupție instrumentat de către Direcția Națională Anticorupție, dosar pe baza căruia Guvernul României prin Ministerul de Justiție a cerut încuviințarea arestării preventive pentru domnul deputat.

Și poate că subiectul arestării unui deputat pentru fapte de corupție s-ar fi stins repede în materialele de presă având în vedere situația politică curentă internă în care membrii marcanți ai USL fac declarații care mai de care mai spumoase, spre deliciul agențiilor de presă și a site-urilor de știri. Iar dacă situația din țară nu ar fi depășit ca popularitate acest subiect, atunci cu siguranță situația politică din Ucraina i-ar fi atras mult mai mult pe comentatorii politici și pe jurnaliști. Deci ar fi putut fi doar un subiect de importanță a treia sau a patra. Asta dacă hotărârea Camerei deputaților ar fi fost să i se ridice imunitatea și să se încuviințeze arestarea. Dar plenul Camerei deputaților a hotărât exact contrariul și a deschis polemica referitoare la acest subiect.

Citește mai departe

Sus, deasupra tuturor

Niciodată nu aţi constatat, la chestiuni extrem de grave pe care le relatează presa, o măsură de arestare a unei persoane, a unei persoane cu funcţie publică şi atunci eu ce să cred aici şi dumneavoastră ce să credeţi de aici? Admiţând ca ipoteză teoretică de judecată că ar fi anumite elemente, de ce nu mi se dă posibilitatea să mă judec ca orice cetăţean în libertate, să-mi pot construi apărările acolo? De ce se vrea neapărat, cu orice chip să fiu introdus, aşa cum dumneavoastră ştiţi că este sistemul penitenciar si condiţiile de acolo, practic, îţi decimează fiinţa umană. Sistemul penitenciar bănuiesc că îl cunoaşteţi cu toţii şi aţi fost în el. Sunt condiţii demne de Evul Mediu, nici nu mai ai identitate, nici măcar nu mai porţi un nume, deja eşti un număr. Nu îmi este teamă de faptele mele şi sunt dispus să răspund pentru ele. Am venit în faţa dumneavoastră cu credinţă şi cu speranţă pentru că foarte multă lume îmi spunea înainte, domnule degeaba te mai duci pentru că deja decizia este luată. Nu, domnule, mă duc. Mă duc si le spun acestor oameni că vreau să mi se dea posibilitatea să mă judec, starea naturală este starea de libertate, iar în ce mă priveşte nu consider că prin ceea ce mi se pune în cârcă am devenit inamicul public numărul unu.  (Cătălin Voicu – martie 2010)

Întruniţi în plen, senatorii au decis în această săptămâna ridicarea imunităţii parlamentare a senatorului Voicu şi deferirea acestuia către justiţie. În mod normal această acţiune este soluţia cea mai potrivită în acest caz, parlamentarii încercând să dovedească astfel faptul că vor să îi elimine dintre ei pe acei colegi suspectaţi că au săvârşit acte de corupţie.

Indiferent cât de promiţătoare ar fi această nouă atitudine a senatorilor, problema de fond rămâne: de ce este necesar ca organele abilitate ale statului să ceară permisiunea membrilor Parlamentului pentru a ancheta şi eventual încarcera o persoană învinuită de fapte penale? Nu cumva acest lucru îl poate determina pe cel învinuit să recurgă la alte fapte de corupţie pentru a-şi asigura în continuare protecţia personală?

Imunitatea parlamentară este în mod evident folosită abuziv în România. Deşi ar trebui să se rezume doar la discursurile politice şi la acţiunile pe care le efectuează un demnitar în numele statului şi ale interesului naţional, imunitatea aleşilor (Constituţia României art.72) depăşeşte cu mult acest cadru şi se aplică inclusiv la faptele de drept comun, incluzând aria dreptului penal.

Citește mai departe