Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

A fi sau a nu fi arestat

Nu îl cunosc personal pe domnul deputat Vlad Cosma. De altfel până la sfârșitul săptămânii trecute nici măcar nu îi știam numele și, desigur, nu știam că dumnealui este deputat al României. Și probabil aș fi continuat să nu știu cine este domnul Vlad Cosma dacă numele dumnealui nu ar fi fost implicat într-un dosar de corupție instrumentat de către Direcția Națională Anticorupție, dosar pe baza căruia Guvernul României prin Ministerul de Justiție a cerut încuviințarea arestării preventive pentru domnul deputat.

Și poate că subiectul arestării unui deputat pentru fapte de corupție s-ar fi stins repede în materialele de presă având în vedere situația politică curentă internă în care membrii marcanți ai USL fac declarații care mai de care mai spumoase, spre deliciul agențiilor de presă și a site-urilor de știri. Iar dacă situația din țară nu ar fi depășit ca popularitate acest subiect, atunci cu siguranță situația politică din Ucraina i-ar fi atras mult mai mult pe comentatorii politici și pe jurnaliști. Deci ar fi putut fi doar un subiect de importanță a treia sau a patra. Asta dacă hotărârea Camerei deputaților ar fi fost să i se ridice imunitatea și să se încuviințeze arestarea. Dar plenul Camerei deputaților a hotărât exact contrariul și a deschis polemica referitoare la acest subiect.

Citește mai departe

O demisie nu este de ajuns

Pentru domnul (încă) deputat Ion Stan demisia din Partidul Social Democrat nu este suficientă pentru eliminarea suspiciunilor privind presupusele acte de corupție de care este acuzat și, implicit, pentru a demonstra nevinovăția dumnealui. Acuzat de trafic de influență domnul Stan trebuie să își dea demisia și din Parlamentul României dacă dorește să dovedească că nu este vinovat de acuzațiile ce i se aduc. Ba, mai mult decât atât, trebuie să se pună la dispoziția organelor de anchetă pentru a se finaliza cât mai repede dosarul în cauză, atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată. Asta dacă domnia sa știe că nu a comis actele de corupție pe care procurorii le-au descoperit și, prin urmare, nu poate fi nici acuzat și nici condamnat.

Cu toate acestea domnul deputat Stan pare că nu are nicio intenție de a demisiona din Parlament, deși a demisionat din PSD. De fapt demisia din PSD a fost forțată de decizia domnului Prim-ministru Victor Ponta care, în calitatea dumnealui de președinte al PSD, i-a transmis un mesaj clar deputatului Ion Stan: ori demisionezi din partid, ori te excludem. Așa că domnul Stan a ales să demisioneze din partid, conștient fiind de faptul că partidul nu îl poate da afară și din Parlament, din moment ce abia a fost ales deputat la scrutinul din 9 decembrie 2012.

Situația aceasta ar fi putut fi evitată dacă plenul Camerei deputaților ar fi încuviințat arestarea domului deputat Stan, așa cum a recomandat comisia juridică a Camerei. Sau dacă domnul deputat Stan ar fi urcat la tribună Camerei deputaților și ar fi exclamat că dumnealui se pune la dispoziția justiției. Însă plenul reunit al Camerei deputaților nu a încuviințat cererea de arestare preventivă a domnului deputat. Care au fost motivele acestei decizii? Nu putem cunoaște niciodată răspunsul la această întrebare din moment ce doamnele și domnii deputați nu sunt oblgati să își justifice acțiunile efectuate în exercitarea mandatului. Însă, extrapolând și analizând, fără a avea neapărat studii juridice, se poate concluziona că un număr de 226 de cetățeni aleși deputați interferează în actul general de justiție și refuză ca unul dintre ei să fie anchetat și arestat că toți ceilalți cetățeni ai acestei țări. Oare în acest caz s-ar putea aplica prevederile din Codul penal referitoare la favorizarea infractorului?

Citește mai departe

Alb sau negru?

Recenta decizie a Curţii Constituţionale referitoare la modul de organizare a referendumului este ambiguă şi consider că nu respectă pe deplin conceptul democraţiei, aşa cum percep eu acest concept. Voi prezenta mai jos argumentele care mă determină să fac această afirmaţie. Precizez încă de la început că nu doresc ca acest articol să fie interpretat ca părtinitor în privinţă referendumului din 29 iulie şi de aceea mă voi referi de fiecare dată cu „alb” sau „negru” în ceea ce priveşte opţiunile electoratului la referendum.

Voi porni de la decizia Curţii Constituţionale care a hotărât că un referendum poate fi validat „în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”.

În primul rând să lămurim ce anume se înţelege prin sintagma „asigură participarea la referendum”. O interpretare a acestei decizii poate însemna faptul că se asigură dreptul de participare pentru cel puţin jumătate plus unu din persoanele cu drept de vot. Ori această condiţie este de la început îndeplinită pentru că oricare referendum asigură apriori dreptul oricărui cetăţean de a îşi exprimă opinia. Un alt mod de interpretare a acestei decizii conduce la ideea că instituţiile statului trebuie să se asigure că jumătate pus unu din numărul votanţilor vor vota. Dar cine asigură acest lucru? Guvernul? Parlamentul? Preşedintele? Cum poate fi asigurat acest lucru din moment ce votul nu este obligatoriu în România?

Citește mai departe

Lecţia de etică

Nu mă aşteptam ca domnul preşedinte Băsescu să nu promulge legea pensiilor în varianta în care această lege a fost adoptată de către Parlament. A fost o decizie pe atât de neaşteptată a dumnealui încât nici marii analişti politici nu mai ştiau ce să prezinte pe la televizor din moment ce aceştia probabil îşi pregătiseră un discurs tăios la adresa promulgării acestei legi.

De fapt situaţia politică în care domnul Băsescu s-a aflat a fost foarte delicată. Este binecunoscut faptul că deciziile guvernului Boc sunt în mare măsură luate în deplin consens cu punctul de vedere al domnului preşedinte. Aşadar este greu de crezut faptul că în acest caz controversata lege a pensiilor a trecut de guvern şi apoi de Parlament fără ca domnul preşedinte să îşi exprime părerea referitoare la conţinutul acesteia. În plus domnia sa nu a avut o atitudine tranşantă atunci când mijloacele de informare în masă au prezentat reportaje din care reieşea faptul că votul final asupra legii nu a fost dat în condiţii depline de legalitate. Aşadar o serie întreagă de persoane, printre care mă număr şi eu, credeam că totul a fost pecetluit şi legea va fi promulgată.

În schimb domnul preşedinte Băsescu a folosit dreptul domniei sale de a retrimite legea în Parlament, invocând faptul că femeile ar trebui totuşi să poată ieşi la pensie la 63 de ani şi nu la 65 aşa cum prevedea actul normativ. Un motiv destul de plauzibil, dar care este total scos din contextul actual. Mai mult decât atât, în trecut domnia sa a avut o atitudine complet diferită faţă de acest subiect, aşa cum reiese şi din raportul susţinut în faţa Parlamentului prezentat în luna septembrie. În plus faptul că femeile se vor pensiona mai repede va conduce iarăşi la situaţia prezentă şi astăzi prin care femeile primesc uneori mai puţini bani la pensie exact din cauza celor doi ani lipsă la cotizaţie.

Citește mai departe

Să se modifice, dar să nu se schimbe nimic!

Visul şi promisiunea domnului Preşedinte Băsescu s-au realizat: s-a înfiinţat comisia parlamentară pentru revizuirea Constituţiei, dar şansele ca această comisie să îşi realizeze obiectivele asumate sunt foarte mici după părerea mea.

Prin această mişcare domnul Preşedinte nu mai are nicio grijă pentru că ceea ce depindea de domnia să a fost înfăptuit. Mai mult decât să convingă membrii PD-L să grăbească înfiinţarea acestei comisii nu era realizabil. În schimb dacă comisia va avea nevoie de câţiva ani pentru a propune o variantă acceptabilă pentru toţi cei implicaţi sau dacă rezultatul final va fi diferit de ceea ce se aşteaptă de la această comisie, atunci nu va mai fi în sarcina domniei sale. Pur şi simplu pentru că acest lucru nu are cum să depindă de instituţia Preşedintelui, oricare ar fi acesta.

Conform articolelor din presă, această comisie s-a înfiinţat cu scopul de a modifica Constituţia în concordanţă cu ceea ce poporul a decis: renunţarea la bicameralitate şi reducerea numărului de parlamentari la 300. Obiective lăudabile dar care sunt nedorite de către toate partidele parlamentare implicate, fără excepţie, deşi anumiţi oameni politici declară contrariul.

Citește mai departe

Sus, deasupra tuturor

Niciodată nu aţi constatat, la chestiuni extrem de grave pe care le relatează presa, o măsură de arestare a unei persoane, a unei persoane cu funcţie publică şi atunci eu ce să cred aici şi dumneavoastră ce să credeţi de aici? Admiţând ca ipoteză teoretică de judecată că ar fi anumite elemente, de ce nu mi se dă posibilitatea să mă judec ca orice cetăţean în libertate, să-mi pot construi apărările acolo? De ce se vrea neapărat, cu orice chip să fiu introdus, aşa cum dumneavoastră ştiţi că este sistemul penitenciar si condiţiile de acolo, practic, îţi decimează fiinţa umană. Sistemul penitenciar bănuiesc că îl cunoaşteţi cu toţii şi aţi fost în el. Sunt condiţii demne de Evul Mediu, nici nu mai ai identitate, nici măcar nu mai porţi un nume, deja eşti un număr. Nu îmi este teamă de faptele mele şi sunt dispus să răspund pentru ele. Am venit în faţa dumneavoastră cu credinţă şi cu speranţă pentru că foarte multă lume îmi spunea înainte, domnule degeaba te mai duci pentru că deja decizia este luată. Nu, domnule, mă duc. Mă duc si le spun acestor oameni că vreau să mi se dea posibilitatea să mă judec, starea naturală este starea de libertate, iar în ce mă priveşte nu consider că prin ceea ce mi se pune în cârcă am devenit inamicul public numărul unu.  (Cătălin Voicu – martie 2010)

Întruniţi în plen, senatorii au decis în această săptămâna ridicarea imunităţii parlamentare a senatorului Voicu şi deferirea acestuia către justiţie. În mod normal această acţiune este soluţia cea mai potrivită în acest caz, parlamentarii încercând să dovedească astfel faptul că vor să îi elimine dintre ei pe acei colegi suspectaţi că au săvârşit acte de corupţie.

Indiferent cât de promiţătoare ar fi această nouă atitudine a senatorilor, problema de fond rămâne: de ce este necesar ca organele abilitate ale statului să ceară permisiunea membrilor Parlamentului pentru a ancheta şi eventual încarcera o persoană învinuită de fapte penale? Nu cumva acest lucru îl poate determina pe cel învinuit să recurgă la alte fapte de corupţie pentru a-şi asigura în continuare protecţia personală?

Imunitatea parlamentară este în mod evident folosită abuziv în România. Deşi ar trebui să se rezume doar la discursurile politice şi la acţiunile pe care le efectuează un demnitar în numele statului şi ale interesului naţional, imunitatea aleşilor (Constituţia României art.72) depăşeşte cu mult acest cadru şi se aplică inclusiv la faptele de drept comun, incluzând aria dreptului penal.

Citește mai departe

Derapajele democraţiei

Aprobarea ordonanţei de urgenţă nr. 61/2009, prin care Parlamentul – printr-o altă lege – sau Guvernul – printr-o ordonanţă de urgenţă – au posibilitatea de a modifică sau chiar abroga legile publicate în Monitorul Oficial până la data intrării lor în vigoare reprezintă, în opinia mea, o lovitură grea dată tinerei democraţii din România, contribuind din plin la instabilitatea legislativă din ţara noastră. În situaţia constituţională actuală puterea legislativă este exercitată de către Parlament, cea executivă de către Guvern, iar puterea judecătorească este reprezentată de multitudinea de tribunale, curţi de apel şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cel care reglează şi armonizează relaţiile dintre aceste trei puteri este Preşedintele României, garant totodată al respectării Constituţiei.

În aceste condiţii devine pur şi simplu inutilă existenţa Parlamentului din moment ce orice lege dezbătută, aprobată şi promulgată într-o anumită formă poate fi ulterior modificată sau abrogată de către Guvern direct printr-o ordonanţă de urgenţă, fără consultarea altei părţi, după bunul plac al miniştrilor şi al Premierului. Deci, care mai este rolul Parlamentului în această ecuaţie?

Răspunsul la această întrebare este niciunul. În situaţia prezentată există pericolul ca Parlamentul, văduvit de rolul său în societate, să devină direct carne de tun pentru orice politician abil care va ajunge să se întrebe retoric de ce se cheltuie atâtea fonduri cu existenţa acestuia din moment ce legile oricum sunt revizuite ulterior de către Guvern. După ce a fost formulată această ipoteză nu mai este decât un pas mic până la dizolvarea acestuia. Iar dizolvarea Parlamentului reprezintă prima măsură pentru instaurarea dictaturii…

Citește mai departe