Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

Oublier, Égalité, Fraternité

Momentele de criză fac să iasă la suprafață cele mai adânc ascunse defecte ale oamenilor. Cumva oamenii încep să uite de existența regulilor pe care le-au promovat in trecut cu ardoare pentru că pur și simplu acestea le devin defavorabile. Nu mai contează faptul că toți ceilalți trebuie să le respecte în continuare. Nu mai contează nici măcar faptul că ceilalți au avut de pierdut respectând criteriile pe care vechii susținători ai regulilor nu mai vor sau nu mai sunt capabili să le respecte acum.

Iar ceea ce se întâmplă în aceste zile în Franța demonstrează întregii Europe că una dintre țările fondatoare ale Uniunii Europene tinde să se distanțeze din ce în ce mai mult de valorile care au stat la bază formării Uniunii. Am ales să prezint și să comentez doar trei evenimente care s-au desfășurat toate săptămâna trecută. Probabil există mult mai multe alte exemple pe care le-aș fi putut alege, dar cred că acestea sunt elocvente.

1. Fermierii francezi și piața comună

Când este criză agricultorii francezi știu cu siguranță să își impună punctul de vedere. Iar punctul lor de vedere este unul de stânga, dacă nu chiar de extremă stânga, și se rezumă în principal la două lucruri: protecționism sau subvenții sau, dacă este posibil, amândouă în același timp. Ce contează că în granițele Uniunii Europene există o singură piață comună în care toți producătorii au aceleași drepturi. Acestea sunt idei și concepte care rămân doar în tratatele de aderare, nu trebuie să fie și puse în practică în Franța. Iar dacă un guvern apropiat de valorile europene încearcă să mențină echilibrul impus de piață comună și nu se implică adoptând măsuri protecționiste atunci agricultorii francezi știu ce au de făcut: baraje rutiere pentru împiedicare intrării în țară a produselor alimentare din alte țări membre, pichete de verificare a provenienței mărfii și de intimidare a unităților de alimentație publică și a abatoarelor și distrugerea bunurilor publice și/sau private.

Citește mai departe

UE, aşa NU

Sâmbătă dimineaţă o ştire economică a bulversat viaţa tuturor europenilor, indiferent de statul în care îşi au aceştia domiciliul: Cipru – stat membru UE – a fost de acord să confişte o cotă din depozitele populaţiei micuţei insule pentru a încerca salvarea sistemului bancar naţional de la colaps. În schimbul acestei decizii Cipru va primi un ajutor financiar consistent de la UE şi posibil de la FMI.

Deşi acţiunea în sine a fost denumită în numeroase feluri (taxare excepţională, naţionalizare, reţinere extraordinară etc.) această nu reprezintă decât o confiscare a unei cote din sumele aflate în depozitele băncilor cipriote. În cazul în care Parlamentul cipriot va adopta legislaţia care să consfinţească această acţiune, deponenţii se vor trezi în prima zi bancară în care vor avea acces la depozitele lor că au mai puţini bani în cont şi că statul a confiscat, fără o hotărâre judecătorească în acest sens, o parte din averea acestora.

Paradoxul acestei decizii constă în faptul că Cipru are nevoie de bani şi, implicit, de împrumut tocmai pentru a salva băncile cipriote de la colaps. În ideea că va avea loc în zilele următoare confiscarea sumelor, ce încredere vor mai avea deponenţii în băncile cărora le-au încredinţat banii? Nu cumva tocmai această acţiune va alunga şi mai mult deponenţii şi va îngreuna vizibil activitatea băncilor, exercitând o presiune şi mai mare asupra activelor şi pasivelor acestor instituţii? Ce se va întâmplă dacă deponenţii îşi vor scoate toţi banii din conturi? În definitiv este opţiunea fiecăruia să facă ce doreşte cu banii săi. În acest caz băncile greu încercate de criza financiară vor avea fonduri suficiente pentru a returna tuturor banii înapoi? Oare aceleaşi bănci care sunt nevoite astăzi să dijmuiască fondurile atrase vor fi în stare să facă faţă mâine unui exod masiv de capital? Eu am mari rezerve că acest lucru se va putea întâmplă. Şi atunci care a mai fost scopul acestui plan de salvare dacă, să zicem, cel puţin una dintre bănci se va confruntă din nou cu spectrul falimentului? Doar dorinţa de a arată că s-a făcut ceva în sensul salvării băncilor cu preţul unui împrumut evaluat la 10 miliarde de Euro?

Citește mai departe

Utopia unităţii europene – piaţa muncii

Recentele hotărâri luate de guvernul Spaniei prin care urmează să restricţioneze accesul muncitorilor români pe piaţa muncii spaniole reconfirmă faptul că unitatea Uniunii Europene este o utopie. Această construcţie transfrontalieră şi transnaţională nu poate dăinui decât dacă este menţinută artificial la nivel politic şi economic.

În fapt ceea ce dăunează cel mai mult conceptului de uniune sunt naţionalismul şi protecţionismul manifestate la nivel de ţară (vezi Franţa sau Germania) şi chiar la nivel nord-sud (vezi recentul conflict referitor la orele şi programul de muncă dintre Germania şi Grecia). Situaţia este şi mai complicată atunci când intervine şi o parte economică în această ecuaţie, ţările dezvoltate dorind cu ardoare să îşi menţină economia puternică, uneori chiar în detrimentul celorlalte ţări din uniune.

Aceste derapaje ar putea fi reglementate cumva dacă ar exista organisme comunitare cu adevărat puternice, cu putere de decizie imediată asupra tuturor ţărilor membre. În prezent hotărârile luate de Parlamentul European (organism legislativ al UE) sunt materializate într-o directivă care este apoi transmisă fiecărui stat membru pentru integrare în legislaţia naţională. Acest proces este foarte stufos şi dificil de implementat, iar rezultatul poate apărea după mai mulţi ani, chiar dacă directiva este una foarte importantă pentru viaţa cetăţenilor uniunii!

Citește mai departe

Lecţia franceză

Sunt de părere că integrarea în Uniunea Europeană a fost şi este un lucru benefic României. Cred că am fi avut mult de pierdut dacă nu reuşeam să aderăm în 2007 pentru că valul de extindere a fost în prezent oprit datorită mai multor factori dintre care – probabil cel mai important – criza economică mondială.

Deşi am fost primiţi în cadrul Uniunii de mai bine de trei ani, problema pe care o avem noi, românii, este că nu suntem pe deplin conştienţi de statutul nostru de cetăţeni europeni. Consider că este necesar să realizăm faptul că suntem cetăţeni cu drepturi depline şi că, în principiu, n-ar trebui să fie nicio diferenţă între un francez, un englez sau un polonez şi un român. Cu toţii avem în buzunar paşaportul european care ar trebui să ne ofere acelaşi statut.

Situaţia care s-a ivit în aceste zile este legată de repatrierea mai mult sau mai puţin forţată a cetăţenilor de etnie romă din Franţa către ţările lor de origine, România şi 8ulgaria, acţiune pe care eu o consider cel puţin suspectă în contextul dreptului fiecărui cetăţean european de a locui oriunde pe teritoriul Uniunii.

Citește mai departe

Guvernul Boc şi împrumutul

Am avut ocazia să văd la televizor declaraţia domnului Prim-Ministru Boc referitoare la definitivarea scrisorii de intenţie privind viitorul împrumut acordat României de către Fondul Monetar Internaţional. Nu cred că aş fi urmărit acesta declaraţie dacă nu ar fi fost transmisă în direct pe mai multe posturi de televiziune. În definitiv era şi normal să se întâmple acest lucru deoarece subiectul este de actualitate şi merită să fie prezentat în direct.

Am remarcat entuziasmul şi patosul din discursul domnului Prim-Ministru Boc. Dumnealui credea sau, cel puţin părea să creadă, tot ceea ce spunea. Cunosc faptul că domnia să este de formaţie avocat şi că poate exprima foarte uşor şi pe înţelesul tuturor anumite aspecte pe care doreşte să le sublinieze. Mai ales dacă are câteva teme pe care le repetă obsesiv: recapitalizarea economiei, reînceperea creditării, menţinerea cotei unice etc. În timpul alocuţiunii, domnia sa a prezentat cu precădere avantajele accesării împrumutului. Nu neg că există avantaje pe termen scurt sau mediu care se pot prelungi şi pe termen lung, dar chiar să nu existe niciun dezavantaj? Să fie oare acest împrumut colacul de salvare fără costuri şi fără obligaţii?

Ascultându-l pe domnul Boc am început să îmi pun din ce în ce mai des întrebarea referitoare la necesitatea primirii acestui împrumut. Este oare România în pragul colapsului financiar? Are România nevoie de 20 de miliarde de €? Este în interesul naţional să contractăm acest împrumut sau ne va aduce mai multe neplăceri decât beneficii? Nu ştiu exact ce să răspund la această întrebare, dar sunt anumite semne care mă fac să îmi exprim reticenţa cu privire la necesitatea accesării lui.

Citește mai departe

Fratele nostru, europeanul

Întotdeauna am considerat că este normal ca fraţii să se ajute reciproc. Şi nu numai atât! Fraţii trebuie să împartă între ei acele resurse pe care le folosesc în comun. Conceptul de „a-i da şi celuilalt” face ca relaţia cu fratele tău să fie una mult mai plăcută. Iar ideea de „a împarţi pe jumătate: jumătate tu, jumătate eu” reprezintă esenţa convieţuirii atunci când nu eşti singur la părinţi!

Cam aceeaşi idee se poate aplica şi în relaţia noastră cu Uniunea Europeană. Putem considera că suntem cu toţii fraţi într-un popor mare şi unit, poporul european. Atunci este normal să ne ajutăm unii pe alţii şi nicidecum să ne faultăm între noi! Desigur, această idee pare utopică, dar ea stă la baza constituirii Uniunii Europene încă de pe vremea când aceasta era doar Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului! Deci vom considera că fiind cu toţii membri suntem cu toţii fraţi, aşa că ne ajutăm între noi!

Cu toate acestea am ascultat conferinţa de presă comună a domnilor Barroso, Băsescu şi Boc de săptămâna trecută. În cadrul acestei conferinţe au fost prezentate publicului temele discutate în timpul întâlnirii oficiale dintre cei trei. Printre subiectele aduse în discuţie s-a aflat şi necesitatea interconectării între sistemele de transport de gaze al României şi cel al celorlalte state membre UE. Ideea este lăudabilă, însă stau şi mă întreb cui anume foloseşte mai mult acest lucru? Nouă, românilor, sau celorlalţi „fraţi europeni”?

Citește mai departe