Absent motivat
Nu regret faptul că nu am putut vota la alegerile pentru Parlamentul European. Am votat de fiecare dată când au fost alegeri în România începând cu anul 2000, dar, de data această, nu am mai fost la urne. Şi, culmea, nu pentru că nu aş fi vrut sau pentru că aş fi împărtăşit un sentiment de lehamite absolută la adresa politicienilor români, ci pentru că pur şi simplu nu am fost în ţară, iar în zona în care m-am aflat eu nu a fost nicio secţie de votare.
De altfel am căutat pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe cea mai apropiată secţie de votare şi am realizat că aş fi avut de parcurs mai mult de 300 de kilometri până la ea. Aşa că am renunţat. Dacă stau bine şi mă gândesc o mare – chiar foarte mare! – parte dintre români nu s-au prezentat la urne având secţiile de votare la câteva sute de metri de casă, iar eu să fiu nevoit să parcurg atâţia kilometri? Nu prea cred!
Cazul meu este însă unul singular. Eu sunt printre puţinii care ar fi vrut să voteze şi nu au avut unde. Într-o mare de scepticism şi resemnare generală, eu încă mai cred că votul fiecăruia contează şi că împreună putem schimba ceva. Însă majoritatea alegătorilor nu sunt de aceeaşi părere cu mine. Aşa că pur şi simplu nu se mai obosesc să iasă din casă şi să meargă la vot. Trist, dar adevărat…
O scurtă analiză a listei eurocandidaţilor ne prezintă o situaţie bizară: profitând de faptul că s-a votat pe lista de partid şi nu direct candidatul, partidele politice au inclus la grămadă pe aceste liste candidaţi diverşi, cu sau fără trecut politic important. În unele cazuri chiar am avut impresia că partidele nu s-au uitat deloc la numele candidaţilor ci poate doar la notorietatea lor. S-a mers probabil pe principiul: lumea te cunoaşte atunci poţi fi candidat pe un loc eligibil. Chiar dacă percepţia generală este una negativă relativ la candidatul în cauză, acesta tot a fost inclus pe listă!