decembrie 2009

“Fornetăria” îngroapă economia

O staţie de metrou foarte populată, undeva în jurul orei prânzului. Coadă mare la “fornetăria” amplasată pe culoarul de acces la peron. Oamenii stau frumos aliniaţi aşteptând şi anticipând bucuria savurării unui produs de patiserie cald. Coada avansează într-un ritm alert, cele două vânzătoare mişcându-se robotic când spre tejgheaua unde dialoghează cu clienţii, când spre dulapurile ticsite de pateuri.

Mă aşez şi eu la coadă şi, în câteva minute, ajung în faţă unde sunt preluat rapid de către una dintre cele două vânzătoare. Îi explic în fugă ce îmi doresc din oferta lor şi imediat se îndreaptă spre locul unde se găsesc produsele solicitate de mine. Revine foarte repede cu o pungă pe care o aşează în viteză pe cântar, tastează ceva (probabil preţul sau codul produsului) şi îmi comunică preţul total solicitat într-un mod destul de răstit.

Trec peste inconvenientul că aceeaşi vânzătoare care a pus mâna pe produse manevrează şi banii, îi dau banii solicitaţi, iar ea îmi aruncă efectiv peste tejghea punga proaspăt cântărită. Ulterior îl caută cu privirea pe clientul din spatele meu pe care începe să îl chestioneze referitor la produsele solicitate. Însă realizează că eu încă nu am plecat, se întoarce din nou spre mine şi ochii ei verzi denotă nedumerirea în timp ce mă priveşte. Mă întreabă direct: “Mai vreţi ceva?”. Îi răspund la fel de direct: “Da, bonul!”

Cererea mea o dezarmează complet. Ochii ei verzi emană acum o indignare nedisimulată. Mă priveşte că şi cum tocmai aş fi cerut-o în căsătorie, nicidecum că şi cum i-aş fi cerut un lucru pe care ar fi trebuit să mi-l ofere ea fără să mai întreb eu de el. Ştie că nu mă poate refuza, dar de ce trebuie să fiu eu cel care îi cere aşa ceva? Repetă răspunsul meu ca să fie sigură că a înţeles bine: “Sigur aveţi nevoie de bon?”. Confirm şi atunci observ o îngrijorare crescută în privirea ei. Se duce în spate, ia un prelungitor, înfige cu sete ştecherul casei de marcat în el, tastează un cod şi casa începe să ţiuie metalic şi să imprime ceva ce am presupus că e deschiderea de zi.

Citește mai mult

Prin convingere

Despre mita electorală nu este mult de spus. Este clar pentru toată lumea că este ilegal să oferi bani sau alte foloase materiale pentru a obţine votul cuiva. Cunosc până şi cei care practică acest lucru că influenţarea votului se pedepseşte de către legea electorală. Dar pur şi simplu nu le pasă acestora din moment ce pot invoca oricând faptul că ei nu au convins pe nimeni să voteze cu un candidat anume, ci ei doar i-au reamintit persoanei respective că este dreptul acestuia să voteze. Un gest civic care mânjit cu bani îşi pierde orice semnificaţie.

Graniţa dintre legal şi ilegal este foarte confuză în acest caz. Pe de o parte faptul că “alegătorul” va merge la vot şi îşi va exercita dreptul de a-şi alege reprezentanţii este un lucru foarte bun. Am fost şi voi fi întotdeauna de părere că trebuie să mergem cu toţii la vot pentru că cei aleşi să deţină legitimitate în adevăratul sens al cuvântului! Deci convingerea cuiva să voteze pare mai degrabă un act civic decât unul nelalocul lui. Ilegalitatea apare atunci când sunt implicaţi şi bani în procesul de convingere. Să convingi pe cineva să voteze, indiferent ce candidat va alege, este un lucru corect. Să îi dai bani pentru asta este ilegal. Să îl forţezi să voteze cu cineva anume este iarăşi ilegal. În concluzie trebuie scos din ecuaţie factorul bani!

Mai nou tehnologia modernă ajută foarte mult la cumpărarea voturilor. În urmă cu câţiva ani era greu să verifici dacă “alegătorul” pe care l-ai “convins” chiar a votat cu cine trebuie. Trebuia să fie implicată şi comisia de la secţia de votare din moment ce era necesar ca odată cu “alegătorul” să între în cabină de vot şi un martor care să certifice votul pentru candidatul specificat. Desigur, era mai uşor să înşeli vigilenţa comisiei în cazul bătrânilor pentru că aceştia pot folosi un însoţitor care să îi ajute să voteze, dar pentru cei tineri ce se putea face?

Citește mai mult