Capitolul 3: Tiergarten
În perioada când am fost la palatul Schoenbrunn se ofereau tichete de reduceri pentru alte atracţii turistice atunci când achiziţionai biletul Classic Pass, printre care se afla şi un cupon pentru o reducere la grădina zoologică din parcul palatului. Desigur, nu este necesar să vizitezi zoo dacă nu doreşti să faci acest lucru. Mie nu mi-a lăsat o impresie extraordinară, dar este doar părerea mea, care probabil se datorează şi faptului că eu nu vroiam să o vizitez, dar mi-am schimbat opţiunea bazându-mă şi pe experienţele avute de prietenii şi cunoscuţii care mi-au recomandat să nu omit zoo din vizita mea la Viena. Însă vizita la zoo nu a fost nicidecum aşa cum o preconizasem. Probabil şi pentru că aveam anumite aşteptări care nu mi-au fost confirmate.
Mă aşteptam să găsesc o grădină zoologică modernă, în care animalele nici măcar nu simt că sunt private de libertate. Ceea ce am găsit a fost o grădină zoologică veche de mai bine de 250 de ani, dar bine întreţinută, însă nicăieri senzaţia de libertate: aceleaşi garduri înalte pe care scrie mare cu galben, în mai multe limbi de circulaţie internaţională, că este interzis să hrăneşti animalele, aceleaşi animale plictisite ţinute în soare şi, evident, acelaşi miros care te anunţă că eşti în mijlocul unei grădini zoologice. Singurul lucru altfel este zona dedicată urşilor panda, zonă în care temperatura era ceva mai scăzută faţă de cele aproape 30 de grade Celsius de afară. În această zonă urşii ne-au tratat cu spatele – la propriu – pentru că erau în perioada în care îşi făceau siesta şi dormeau cu toţii.
Un lucru pe care l-am remarcat în vizita la zoo a fost faptul că, indiferent de câte avertismente sunt afişate, vizitatorii doresc să hrănească animalele direct în cuşcă. Culmea este că la grădina zoologică din Viena există un program special în timpul căruia cei doritori pot participa la operaţiunea de hrănire a animalelor. Acest lucru se întâmplă într-un mod organizat, sub atentă supraveghere a responsabililor grădinii, dar vizitatorii continuă să hrănească animalele şi în afara acestui program. Cred că conştientizarea faptului că acele animale sunt închise determină dezvoltarea unor sentimente de compasiune în rândul vizitatorilor şi îi îndeamnă pe aceştia din urmă să nu respecte regulile impuse. Procedând aşa vizitatorii pot provoca uneori suferinţe animalelor care poate nu sunt obişnuite să mănânce bomboane de ciocolată sau cuburi de zahăr.
Însă lucrul care m-a deranjat cel mai mult, şi care consider că reprezintă o totală lipsă de respect la adresa animalelor, este faptul că în zona rezervată urşilor panda, în timp ce aceştia se odihneau, vizitatorii din Rusia ciocăneau în geamuri ca să îi trezească pe urşi şi să îi prindă în obiectivul aparatului de fotografiat. De altfel le-am şi atras atenţia respectivilor că ar tebui să menţină liniştea din moment ce erau afişe pretutindeni în care urşii panda mulţumeau vizitatorilor că sunt lăsaţi să doarmă la prânz.
Capitolul 4: Clădiri frumoase da, balcoane nu
Frumuseţea Vienei este dată şi de aspectul clădirilor care sunt în ea. Ca în oricare alt oraş care îşi respectă istoria şi tradiţiile, clădirile monument istoric sunt recondiţionate şi repuse în valoare, fără adăugiri şi modificări. Este inoportun să discutăm despre eventuale aparate de aer condiţionat puse la vedere direct pe clădire sau în balcoane. De altfel clădirile din centrul vechi istoric nici măcar nu au balcoane, fiind construite drept şi în aceeaşi linie, tipic rigorii germanice.
Anumite clădiri vechi şi bine conservate sunt folosite pentru sedii de companii sau pentru diverse restaurante sau baruri. În aceste situaţii am observat faptul că logo-ul companiilor este discret marcat pe o tăbliţă, fără a ieşi în evidenţă şi fără a face notă discordantă cu arhitectura înconjurătoare. Până şi faimoasele arce aurii, ce reprezintă emblema unui cunoscut lanţ de restaurante, erau afişate discret pe o latură a unei clădiri, fără a fi luminate în interior. Am observat aceleaşi restricţii şi în Sibiu sau Braşov, dar din păcate în Bucureşti nu au fost impuse asemenea reguli.
Grija pentru moştenirea arhitectonică este evidentă în special în centrul istoric vienez, spaţiu oferit pietonilor şi amenajat pentru promenadă. Clădirile sunt recondiţionate şi tot ceea ce s-a construit şi amenajat în plus (alei, bănci, fântâni etc) se încadrează în acest peisaj. Este posibil să existe şi elemente care nu se potrivesc şi care au fost construite în centru, dar eu nu am reuşit să identific vreunul în săptămâna petrecută la Viena.
Revenind la aspectul clădirilor am putut observa cum anume sunt reconstruite imobilele vechi. Într-un prim caz am observat o clădire în reconstrucţie care îşi păstrase compartimentarea internă, era izolată termic pe interior şi urma să fie revopsita pe exterior. A două clădire suferea modificări mai importante din moment ce rămăsese doar cu faţada intactă în timp ce toate compartimentarile interne erau demolate. Mai mult decât atât, până şi împărţirea pe etaje era afectată datorită lipsei plafoanelor dintre etaje. Cu siguranţă o reconstrucţie întratât de radicală este foarte costisitoare, dar frumuseţea oraşului este păstrată intactă. Desigur, ar fi putut şi vienezii să aprobe (direct în consiliul local şi indirect prin lipsa de reacţie a cetăţenilor) construirea de clădiri de birouri de sticlă în mijlocul celorlalte clădiri istorice, dar nu au făcut-o, iar acest lucru ne poate spune multe despre nivelul de respect al cetăţenilor unui oraş faţă de trecutul acestuia.