Automotorul 8393

Dacă vrei să afli mai multe despre o ţară (oricare ar fi aceasta) atunci cu siguranţă trebuie să călătoreşti cu trenul pe o rută locală. Procedând aşa vei ajunge să observi frumuseţile ţării respective intrând, în acelaşi timp, în contact cu cetăţenii obişnuiţi. Vei ajunge să cunoşti oameni diferiţi de cei pe care îi întâlneşti în zonele turistice, oameni care îşi desfăşoară activitatea lor zilnică fără nicio restricţie de limbaj, de comportament sau de atitudine. De aceea celor care doresc să cunoască şi o altă faţă a României le recomand să circule cel puţin o dată cu automotorul 8393 pe relaţia Constanţa – Mangalia. Eu am făcut acest lucru şi cred că este o experienţă pe care nu o voi uita uşor.

Automotorul 8393 este un tren de tip regio care pleacă din Constanţa la ora 18:30, fiind folosit de către cei care lucrează în Constanţa, dar locuiesc în comunele limitrofe. Am putea să îl numim “trenul navetiştilor” şi pentru că mai mult de jumătate dintre cei care circulau cu el aveau abonamente CFR. Deci un tren care este folosit de oameni după ce termină lucrul zilnic şi se întorc acasă. Nimic special până aici.

Însă dacă nu eşti unul dintre cei care folosesc acest tren zilnic s-ar putea să ai mari probleme în a-l identifica. În primul rând nu arată ca un tren normal, un tren aşa cum îl cunoaştem noi, ceilalţi, format dintr-o locomotivă şi mai multe vagoane. Nu, trenul 8393 este un automotor, adică este un vagon cu motor şi seamănă mai degrabă cu un tramvai decât cu un tren, având un singur compartiment şi două holuri la cele două capete. Privindu-l de departe nici nu crezi că va urma să plece în cursă pentru că te aştepţi să îi fie ataşată şi o locomotivă. Confuzia este şi mai mare prin prismă faptului că în gara din Constanţa este afişat că trenul va pleca de la linia 4, iar el în realitate pleacă de la linia 5. Ca să fie haosul complet la linia 4 soseşte un alt tren de la Mangalia care are capăt la Constanţa şi care, după ce descărcă călătorii, rămâne garat la linia 4, deci te-ai putea urca liniştit în acesta fără să ştii că nu este trenul cel bun!

Bine măcar că cele două linii sunt una lângă alta şi că nu trebuie să coborî din nou în pasajul subteran pentru a ajunge de la o linie la cealalata. Oricum, dacă nu eşti român şi nu îl identifici repede pe şeful de tren ca să îl întrebi de la ce linie pleacă trenul tău, s-ar putea să rămâi în gară la Constanţa convins că trenul tău încă nu a venit sau, mai rău, că a venit, a garat dar nu mai pleacă! Iniţial am crezut că numai eu nu înţeleg afişajul din gară şi că doar eu sunt singurul care ar fi putut rata trenul, dar m-am lămurit că nu este chiar aşa atunci când, după ce m-am urcat în tren, am văzut pe peron o domnişoară blondă care trăgea după ea un bagaj imens şi care pendula nedumerită între cele două linii, total dezorientată în ceea ce priveşte trenul care va pleca spre Mangalia.

În tren erau oamenii diferiţi din diverse categorii sociale: pensionari, navetişti, turişti, copii, unii mai bine îmbrăcaţi, alţii cu haine ponosite şi murdare. Însă dintre toţi aceştia l-am remarcat la început pe “Bruzli”, un navetist între 30 şi 40 de ani însoţit de soţie şi un copil de 5-6 ani, care se aşezase pe rândul din faţa mea. Îl voi numi mai departe “Bruzli” pentru a nu întina memoria actorului de arte marţiale Bruce Lee. Ce m-a determinat să îl numesc aşa a fost faptul că după plecarea din Constanţa una dintre uşile de la capătul compartimentului nu se închidea, iar soluţia identificată de “Bruzli” poate fi încadrată uşor în sfera loviturilor kung-fu. La început au încercat doi călători să forţeze închiderea uşii şi chiar unul dintre aceştia a reuşit. Din păcate uşă nu a stat prea mult închisă pentru că un alt călător a intrat în compartiment şi a deschis-o din nou, fără a mai reuşi să o închidă la loc. Atunci a intrat în acţiune “Bruzli” care s-a ridicat tacticos, s-a îndreptat către uşă şi i-a tras un picior de credeam că va rupe uşă în două. Spre uimirea generală metoda a funcţionat şi “Bruzli” s-a întors învingător la locul lui. În plus pe drum s-a adresat unei doamne, pe care cred că o cunoştea şi care rămăsese la fel de şocată ca şi mine de acest tip de comportament, rugând-o să aprecieze tehnica folosită. Femeia înmărmurită nu a putut schiţa niciun gest, iar “Bruzli” n-a mai aşteptat laude şi s-a reîntors pe scaunul său. Mândru de realizarea sa şi-a desfăcut berea la PET şi a început să soarbă liniştit din ea în mijlocul compartimentului, direct sub privirile copilului. Doar e cald afară şi merge o bere, nu-i aşa?

Înainte de staţia Agigea, în timp ce “Bruzli” îşi savura berea, începe controlorul să verifice biletele pasagerilor. Părea o acţiune de rutină pentru că nu erau foarte mulţi călători, o parte dintre aceştia aveau abonamente şi părea improbabil ca cineva să se fi urcat în tren fără bilet, din moment ce ar fi fost total incredibil să te aştepţi că nu vei fi controlat într-un tren de dimensiunea unui tramvai. Prin urmare stăteam liniştit cu biletul în mână aşteptând apropierea controlorului care începuse să verifice biletele din celălalt capăt al vagonului.

La trei rânduri de scaune mai în faţă de locul unde mă aşezasem eu era o familie formată din tată, mama-gravidă şi un copilaş de câţiva ani. Ajunge controlorul la ei şi tatăl îi explică ceva acestuia. Nu ştiu sigur ce i-a transmis pentru că eram destul de departe de ei, dar controlorul a renunţat să mai verifice biletele în continuare şi s-a întors către începutul vagonului, îndreptându-se alert către holul din acea parte a vagonului. Imediat a fost urmat de cei trei şi după ce au ajuns în hol am observat agitaţie la ceilalţi călători, agitaţie care a culminat după ceva mai puţin de un minut cu un strigăt apocaliptic “Săriţi că îl omoară pe controlor!”. Imediat mai mult de un sfert din călătorii bărbaţi din tren au sărit să îl ajute pe controlor, printre ei şi “Bruzli”. Fiind în partea opusă a compartimentului nu am avut o imagine clară a desfăşurării evenimentelor, dar cu siguranţă s-a produs o busculadă de nedescris. După câteva minute “Bruzli” se întoarce victorios şi le povesteşte mândru călătorilor din jurul lui că cei trei (tata, mama-gravidă şi copilaşul), împreună cu alţi doi bărbaţi care erau în hol, l-au atacat pe controlor pentru că i-a ameninţat că îi dă jos din tren, din moment ce niciunul dintre ei nu avea bilet. În apărarea controlorului au sărit bărbaţii din tren şi, copleşiţi de situaţie, indivizii recalcitranţi au dat înapoi. Şi mai mândru de el – doar el îl salvase pe controlor! – “Bruzli” îşi întoarce cozorocul de la sapcă, ca “şmecherii”.

În staţia Agigea-ecluză urcă în tren doi poliţişti care probabil fuseseră alertaţi de incidentul creat. Trenul staţionează mult mai mult decât era preconizat pentru că se iau declaraţii de la părţile implicate şi de la martori. Controlorul declară că a fost atacat de membrii grupului, lovit de unul dintre bărbaţi şi zgâriat de femeie, pentru că şi-a îndeplinit îndatoririle. Poliţiştii par a fi de partea controlorului aşa că soţul femeii încearcă o ultimă strategie invocând faptul că soţia sa este însărcinată şi că ar trebui să i se asigure transport gratis, atât ei cât şi însoţitorilor acesteia. Poliţiştii notează faptele şi până la urmă unul dintre ei coboară, iar trenul pleacă mai departe. În următoarea staţie –  Eforie Nord – grupul recalcitranţilor este dat jos din tren şi escortat de poliţistul de la Agigea-ecluză. Pe peron îi aşteptau alţi poliţişti şi probabil că toată povestea s-a terminat pentru ei la secţia de poliţie.

Nu ştiu sigur dacă este aşa, dar am apreciat că membrii grupului care au provocat incidentul erau de etnie romă. Nu am precizat acest lucru până acum în articol pentru că eu consider că etnia contează mai puţin în acest caz. Faptele care s-au desfăşurat în automotorul 8393 sunt reprobabile şi, în opinia mea, indiferent de etnia cărora aparţin (fie că sunt români, maghiari, romi, turci, tătari, lipoveni sau de altă etnie) asemenea indivizi trebuie să fie pedepsiţi exemplar pentru faptele lor.

După Eforie Nord începe să se elibereze încet, încet trenul. Singurul lucru pe care îl mai remarc este că “Bruzli”, înainte de a coborî la staţia Tuzla, deschide larg un geam şi aruncă afară PET-ul din care băuse toată berea. Nu mă pot abţine şi îi transmit că m-a dezamăgit din moment ce tocmai el, salvatorul controlorului, să facă asemenea gesturi, mai ales acum că vrem şi noi să fim civilizaţi şi să ne integrăm în Europa. Îmi răspunde că România nu e în Europa în timp ce îşi ia copilul de mână şi nevasta de după spate şi se îndreaptă spre ieşire. Copilul se uită foarte uimit la mine fără că eu să îmi pot da seama dacă era uimit pentru că eu l-am apostrofat pe tatăl-erou sau uimit pentru că tatăl neagă faptul că noi suntem în Europa.

La Costineşti coboară şi domnişoara blondă cu bagajul imens, iar la haltă Neptun, după mai mult de o oră şi un sfert pentru o distanţă de 35 de kilometri, cobor şi eu. Peronul este foarte jos, iar scările trenului foarte înalte, aşa că mă ofer să le ajut pe cele două doamne pensionare din spatele meu care coborau la aceeaşi staţie. După ce o ajut pe prima dintre acestea primesc un “Mulţumesc!”, iar după ce o ajut pe cea de-a două aud “Thank you!”. Imediat mă gândesc ce părere şi-o fi făcut această doamnă despre nivelul de civilizaţie pe care îl prezintă România fiind martoră la asemenea scene în tren…