Guvernul Boc şi împrumutul

Am avut ocazia să văd la televizor declaraţia domnului Prim-Ministru Boc referitoare la definitivarea scrisorii de intenţie privind viitorul împrumut acordat României de către Fondul Monetar Internaţional. Nu cred că aş fi urmărit acesta declaraţie dacă nu ar fi fost transmisă în direct pe mai multe posturi de televiziune. În definitiv era şi normal să se întâmple acest lucru deoarece subiectul este de actualitate şi merită să fie prezentat în direct.

Am remarcat entuziasmul şi patosul din discursul domnului Prim-Ministru Boc. Dumnealui credea sau, cel puţin părea să creadă, tot ceea ce spunea. Cunosc faptul că domnia să este de formaţie avocat şi că poate exprima foarte uşor şi pe înţelesul tuturor anumite aspecte pe care doreşte să le sublinieze. Mai ales dacă are câteva teme pe care le repetă obsesiv: recapitalizarea economiei, reînceperea creditării, menţinerea cotei unice etc. În timpul alocuţiunii, domnia sa a prezentat cu precădere avantajele accesării împrumutului. Nu neg că există avantaje pe termen scurt sau mediu care se pot prelungi şi pe termen lung, dar chiar să nu existe niciun dezavantaj? Să fie oare acest împrumut colacul de salvare fără costuri şi fără obligaţii?

Ascultându-l pe domnul Boc am început să îmi pun din ce în ce mai des întrebarea referitoare la necesitatea primirii acestui împrumut. Este oare România în pragul colapsului financiar? Are România nevoie de 20 de miliarde de €? Este în interesul naţional să contractăm acest împrumut sau ne va aduce mai multe neplăceri decât beneficii? Nu ştiu exact ce să răspund la această întrebare, dar sunt anumite semne care mă fac să îmi exprim reticenţa cu privire la necesitatea accesării lui.

Cu această ocazie domnul Boc a prezentat şi structură împrumutului. Cea mai mare parte a sa (aprox. 13 miliarde €) provine de la  Fondul Monetar Internaţional şi va avea ca destinaţie întărirea rezervei valutare a României. Iniţial am crezut că nu aud bine: adică luăm bani cu împrumut că să îi ţinem în rezervă? Deja părea totul neclar… Toată lumea ştie că nu îţi iei credit ca să îi ţii la saltea în ideea că s-ar putea să ai nevoie de ei cândva! Apoi am înţeles care este de fapt situaţia reală. Se pare că schema este puţin mai complicată: Banca Naţională a României va reduce progresiv rezerva minimă obligatorie deci va dispune de sume mai mici în valută. Împrumutul acoperă această deficienţă pentru a preîntâmpina o eventuală explozie a cursului de schimb. Astfel băncile comerciale vor avea mai multe fonduri disponibile pe care le vor reoferi economiei sub formă de credite. Iar creditele vor relansa producţia industrială şi vor stimula consumul, deci economia va reîncepe să duduie.

Remarc optimismul oarecum exagerat al acestei teorii. Dacă prima parte a sa este fezabilă, în sensul că întărirea rezervei valutare va putea menţine cursul valutar în anumite limite, deci se va micşora drastic numărul situaţiilor tragice în care oamenii nu îşi vor mai putea achita ratele la bănci mărite din cauza cursului, a două parte nu este în totalitate realizabilă. Cine spune că băncile nu vor trimite în ţara lor de origine cantitatea de € primită în plus? În defintiv peste 80% din băncile din economia romanescă sunt cu capital străin sau sucursale ale altor bănci străine. Foamea de lichidităţi este mare pretutindeni, nu numai la noi în ţară. Aşa că în această situaţie se poate să rămânem noi cu creditul luat, cu valută repatriată în Europa de Vest, cu o presiune enormă asupra cursului şi fără bani în economie pentru creditare? Este posibil…

Domnul Boc ne asigură că acest lucru nu se va întâmpla. Se pare că domnia sa a avut o serie de discuţii cu reprezentanţii băncilor comerciale şi aceştia i-au promis că vor folosi valuta în plus pentru reînceperea creditării. Reprezentatul FMI, Jeffrey Franks, a repetat această idee. Dar dacă nu se va întâmplă aşa? Dacă băncile nu se vor ţine de cuvânt? În definitiv activitatea bancară este o activitate economică bazată pe profit şi pe propriul interes! Mai mult decât atât, să ne amintim ca sunt printre ele şi aceleaşi bănci care la sfârşitul anului 2008 au încercat să dea un tun financiar făcând speculaţii pe cursul €/leu. Să se fi cuminţit subit acum dintr-o dată? Poate că situaţia de criză a modificat strategia băncilor comerciale şi sunt mult mai atente la nevoile pieţei locale în care operează. Ce se va întâmplă însă atunci când va veni ordin de la sediul central să se trimită banii toţi înapoi şi repede? Va mai ţine cont cineva de “gentlemen agreement” (=înţelegere între domni – lb. engleză) sau se va aplică formula “scapă cine poate” şi noi suntem cei care nu putem pentru că ei pleacă cu valuta?

O altă idee care poate să nu funcţioneze aşa cum şi-o imaginează guvernanţii este reînceperea creditării. Acest lucru este absolut benefic pentru economia unei ţări atât timp cât creditele sunt oferite pentru investiţii şi pentru recapitalizari. În niciun caz pentru consum! Şi ce au făcut băncile din România în ultimii ani? Au dat credite ipotecare/imobiliare şi credite cu buletinul, exact acele credite care nu aduc valoarea adăugată. Desigur creditele imobiliare pot aduce valoare adăugată dacă determină achiziţia unei unităţi locative noi care a fost construită de cineva, deci au fost create locuri de muncă şi consum de materiale. Dar, în ţara noastră, mare parte din creditele ipotecare s-au îndreptat către achiziţia de apartamente vechi, construite înainte de anii 1990, apartamente care au fost deja amortizate. Aşa că s-a încurajat specula imobiliară care a dus la apariţia unor dezechilibre economice şi în niciun caz la creşterea economică!

Şi ce ne face să credem că banii viitor disponibili pentru creditare se vor duce doar în credite generatoare de valoare adăugată? Cine îi opreşte pe bancheri să repornească morişcă creditelor ipotecare? Ce efect va avea acest lucru? Pe termen scurt reumflarea balonului imobiliar. Adică se vor prelungi puţin speculaţiile şi marile tunuri. Dar banii se vor termină iarăşi şi băncile vor închide din nou robinetul creditării imobiliare, deci iarăşi vom asista la scăderi de preţuri semnificative în acest sector.

Însă cel mai grav mi se pare că va fi perspectivă reapariţiei excesive a creditelor destinate consumului. Într-o economie normală acest lucru este benefic. Dar România este atipică din acest punct de vedere pentru că mare parte din ceea ce consumăm nu este produs în ţara. Avem o balanţă comercială puternic negativă şi această situaţie durează de câţiva ani buni. Dacă se vor reporni creditele de consum, atunci românii vor continua să îşi cumpere bunuri făcute în alte ţări (de altfel, în mare parte din situaţii, nici măcar nu există o alternitiva românească pentru acele bunuri!) şi vor trimite repede înapoi spre UE banii împrumutaţi. Şi uite aşa noi ne vom împrumută cu bani de la UE şi FMI ca să îi dăm înapoi de două ori: o dată pentru contravalaorea bunurilor şi serviciilor achiziţionate, iar a doua oară ca rambursare de împrumut. Să nu mai discutăm şi de faptul că împrumutul are şi o dobândă. Deci plătim înapoi de două ori şi ceva. Eficient, nu-i vorbă!

Un al doilea aspect care îmi dă de gândit este declaraţia reprezentantului FMI care a afirmat în conferinţa de presă de miercuri că o parte din împrumut va fi folosită pentru acoperirea deficitului bugetar. Domnul Boc a sugerat acelaşi lucru şi a înaintat chiar cifra de 5 miliarde de € (adică cea de-a doua parte a împrumutului). Tot domnia sa a prezentat şi destinaţia finală a acestor bani: menţinerea cotei unice, plata pensiilor şi a salariilor(!) şi investiţiile în infrastructura: autostrăzi, şcoli(!) şi spitale(!). Dintre cele enumerate de către domnul Prim-Ministru singura care poate atrage ulterior alte investiţii este construcţia de autostrăzi sau de căi ferate. Celelalte sunt mai degrabă generatore de costuri decât de avantaje. Sunt de acord că eventuala construcţie de şcoli poate aduce pe termen scurt noi locuri de muncă şi pe termen lung un număr mai mare de copii educaţi, dar ce avantaj imediat poate rezulta din această întreprindere? Este necesar să luăm bani cu împrumut de la FMI ca să construim şcoli?

Cât despre menţinerea cotei unice şi plata pensiilor şi a salariilor părerile sunt împărţite. Menţinerea cotei unice este un lucru extraordinar de benefic în condiţiile actuale de criză, dar oare pentru cât timp va reuşi guvernul Boc menţinerea acestei cote? Nu cumva peste doi ani, când va expira termenul de graţie a acestui împrumut şi se va începe rambursarea, guvernul de atunci (nu neapărat acelaşi guvern Boc) va fi nevoit să mărească cota unică sau să renunţe definitiv la ea? Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre plata pensiilor şi a salariilor. Este adevărat că doi ani de zile vom avea bani pentru plata acestora. Dar apoi? Ce vom face când va veni data scadenţei?

Pesemne sunt pesimist, dar pesimismul meu provine din analizarea faptului că România a avut deficit bugetar în vreme de expansiune economică globală. Acest lucru înseamnă că atunci când economia funcţiona foarte bine şi oamenii îşi plăteau taxele am încasat mai puţin la buget decât am cheltuit. Ceea ce este ciudat din moment ce o creştere economică aduce mai mulţi bani la buget decât este preconizat iniţial. Acum situaţia este răsturnată la 180^o: criză economică, şomeri, scăderea consumului, taxe mai greu de colectat. Şi, în această situaţie, noi ce facem? Ne împrumutăm 5 miliarde de € pe care îi trimitem şi spre plata salariilor convinşi fiind că peste un an sau doi ne va fi mult mai bine şi vom putea returna facil creditul primit. Să fie oare aşa?

Un ultim aspect pe care vreau sa îl prezint este faptul că noi ne-am adresat iniţial Uniunii Europene pentru un împrumut. Uniunea nu ne-a refuzat  – dovadă fiind faptul că ne va acorda 5 miliarde de € – dar nici nu ne-a ajutat cu atâţia bani cât am cerut. Pesemne nu avea fonduri pentru aşa ceva. În schimb am fost redirectaţi către Fondul Monetar Internaţional. Culmea este că săptămânile trecute aceeaşi UE, care nu avea fonduri să ajute ţara membră România şi alte ţări în impas, şi-a crescut participaţia la FMI semnificativ (75 miliarde € – conform Săptămâna financiară). Deci pentru noi nu au fost găsiţi decât câţiva euro, în schimb pentru FMI au fost identificate surse de finanţare. Ciudată această atitudine luând în calcul faptul că banii în plus pentru FMI provin – cel mai probabil – din bugetul consolidat al Uniunii, buget la care a participat şi România.