Sus, deasupra tuturor

Niciodată nu aţi constatat, la chestiuni extrem de grave pe care le relatează presa, o măsură de arestare a unei persoane, a unei persoane cu funcţie publică şi atunci eu ce să cred aici şi dumneavoastră ce să credeţi de aici? Admiţând ca ipoteză teoretică de judecată că ar fi anumite elemente, de ce nu mi se dă posibilitatea să mă judec ca orice cetăţean în libertate, să-mi pot construi apărările acolo? De ce se vrea neapărat, cu orice chip să fiu introdus, aşa cum dumneavoastră ştiţi că este sistemul penitenciar si condiţiile de acolo, practic, îţi decimează fiinţa umană. Sistemul penitenciar bănuiesc că îl cunoaşteţi cu toţii şi aţi fost în el. Sunt condiţii demne de Evul Mediu, nici nu mai ai identitate, nici măcar nu mai porţi un nume, deja eşti un număr. Nu îmi este teamă de faptele mele şi sunt dispus să răspund pentru ele. Am venit în faţa dumneavoastră cu credinţă şi cu speranţă pentru că foarte multă lume îmi spunea înainte, domnule degeaba te mai duci pentru că deja decizia este luată. Nu, domnule, mă duc. Mă duc si le spun acestor oameni că vreau să mi se dea posibilitatea să mă judec, starea naturală este starea de libertate, iar în ce mă priveşte nu consider că prin ceea ce mi se pune în cârcă am devenit inamicul public numărul unu.  (Cătălin Voicu – martie 2010)

Întruniţi în plen, senatorii au decis în această săptămâna ridicarea imunităţii parlamentare a senatorului Voicu şi deferirea acestuia către justiţie. În mod normal această acţiune este soluţia cea mai potrivită în acest caz, parlamentarii încercând să dovedească astfel faptul că vor să îi elimine dintre ei pe acei colegi suspectaţi că au săvârşit acte de corupţie.

Indiferent cât de promiţătoare ar fi această nouă atitudine a senatorilor, problema de fond rămâne: de ce este necesar ca organele abilitate ale statului să ceară permisiunea membrilor Parlamentului pentru a ancheta şi eventual încarcera o persoană învinuită de fapte penale? Nu cumva acest lucru îl poate determina pe cel învinuit să recurgă la alte fapte de corupţie pentru a-şi asigura în continuare protecţia personală?

Imunitatea parlamentară este în mod evident folosită abuziv în România. Deşi ar trebui să se rezume doar la discursurile politice şi la acţiunile pe care le efectuează un demnitar în numele statului şi ale interesului naţional, imunitatea aleşilor (Constituţia României art.72) depăşeşte cu mult acest cadru şi se aplică inclusiv la faptele de drept comun, incluzând aria dreptului penal.

Acest lucru înseamnă că demnitarul nu poate fi anchetat şi judecat de către instituţiile compentente, chiar dacă respectiva persoană se face vinovată de acte grave de corupţie, crime sau alte fărădelegi încriminate de Codul Penal. Deşi este absurd, parlamentarii pot scăpa liniştiţi şi de acuzaţii foarte grave în cazul în care colegii nu doresc să îl lase pe mână justiţiei. Şi cum anume se hotărăşte acest lucru? Pe baza indicaţiilor de partid, votul din plen fiind singurul care contează, situaţie în care este greu de crezut că toţi colegii votează doar mânaţi de convingerea personală asupra faptelor.

Situaţia în sine conţine două absurdităţi: în primul rând parlamentarii trebuie să hotărască dacă un cetăţean al României – desigur ales cândva de popor într-o funcţie înaltă – trebuie sau nu să fie anchetat şi judecat după aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, iar a doua absurditate se referă la faptul că senatorii sau deputaţii se substituie organelor abilitate de stat.

Cele două situaţii oferă parlamentărilor un statut special care le alimentează trufia de care dădea dovadă şi senatorul Voicu înainte de a fi suspendat din partid şi trimis spre judecată. Sentimentul de imunitate la orice este amplificat şi de spiritul de castă ce s-a format între parlamentari bazat pe principiul: “azi este colegul Voicu trimis spre judecată, mâine s-ar putea să fiu chiar eu…” În aceste condiţii hotărârea de ridicare a imunităţii are de multe ori şanse minime de reuşită!

Un alt lucru ciudat derivă din faptul că  votul din plen este decisiv, ceea ce înseamnă că toţi parlamentarii – indiferent de pregătirea lor profesională – trebuie să constate dacă este necesară trimiterea spre judecată a colegului lor. În aceste condiţii parlamentarii economişti, profesori, ingineri, artişti trebuie să îşi însuşească cunoştinţe juridice temeinice pentru a hotărî în faza preliminară vina colegului lor.

Acum mă întreb care altă categorie profesională mai dispune de o asemenea tehnică de protecţie împotriva justiţiei? Cum ar fi ca şoferii să voteze dacă un coleg de-al lor, care a accidentat grav câteva persoane în timp ce conducea sub influenţa băuturilor alcoolice, să fie sau nu trimis în judecată sau casta măcelarilor să voteze dacă merită să fie judecat un măcelar ce a ameninţat cu un obiect ascuţit pe altcineva? Şi mai interesant ar fi dacă asociaţia contabililor ar vota dacă un coleg contabil poate fi acuzat de evaziune fiscală sau nu.

Înainte să public acest articol a fost publicată ştirea conform careia domnul senator Voicu a contestat decizia colegilor săi, motivând că nu a putut să îşi susţină cauza în faţa plenului Senatului. Nu ştiu dacă această cerere va fi luată în considerare sau dacă va afecta decizia deja luată, dar rămâne întrebarea: de ce trebuie să îşi justifice un acuzat de fapte de corupţie acţiunile în faţa Senatului? Cumva şi-a schimbat Senatul îndatoririle preluându-le pe cele ale Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie?