Utopia unităţii europene – piaţa muncii

Recentele hotărâri luate de guvernul Spaniei prin care urmează să restricţioneze accesul muncitorilor români pe piaţa muncii spaniole reconfirmă faptul că unitatea Uniunii Europene este o utopie. Această construcţie transfrontalieră şi transnaţională nu poate dăinui decât dacă este menţinută artificial la nivel politic şi economic.

În fapt ceea ce dăunează cel mai mult conceptului de uniune sunt naţionalismul şi protecţionismul manifestate la nivel de ţară (vezi Franţa sau Germania) şi chiar la nivel nord-sud (vezi recentul conflict referitor la orele şi programul de muncă dintre Germania şi Grecia). Situaţia este şi mai complicată atunci când intervine şi o parte economică în această ecuaţie, ţările dezvoltate dorind cu ardoare să îşi menţină economia puternică, uneori chiar în detrimentul celorlalte ţări din uniune.

Aceste derapaje ar putea fi reglementate cumva dacă ar exista organisme comunitare cu adevărat puternice, cu putere de decizie imediată asupra tuturor ţărilor membre. În prezent hotărârile luate de Parlamentul European (organism legislativ al UE) sunt materializate într-o directivă care este apoi transmisă fiecărui stat membru pentru integrare în legislaţia naţională. Acest proces este foarte stufos şi dificil de implementat, iar rezultatul poate apărea după mai mulţi ani, chiar dacă directiva este una foarte importantă pentru viaţa cetăţenilor uniunii!

În acest sens modul clasic de impunere a acestor directive este prin declanşarea procedurii de infrigement în cazul statului care nu respectă directiva. Această procedura este greoaie şi presupune trimiterea unor scrisori de notificare la intervale de câteva luni, iar apoi sesizarea curţii europene privind neimplementarea directivei. Esenţial este faptul că nici curtea nu poate obliga statul să implementeze directiva, ci doar îl poate amenda. Nu ştiu dacă pot fi situaţii în care plată amenzii ar fi de preferat adoptării directivei, dar merită analizată şi această opţiune…

Revenind la piaţă “comună” europeană a muncii şi la restricţiile impuse muncitorilor români în diverse state “prietene” europene pot afirma că ne aflăm în faţa unui paradox: est-europenii (români, cehi, polonezi) vor să emigreze în statele vestice pentru că acolo pot găsi mai uşor de lucru şi sunt mai bine plătiţi comparativ cu salariul pe care l-ar putea primi în ţările lor de origine.

În acest timp ţările vestice nu vor să fie invadate la propriu de muncitori care sunt de acord să fie mai puţin plătiţi decât cer muncitorii locali pentru că astfel creşte şomajul populaţiei indigene. Un al doilea motiv este că mare parte din companiile vestice şi-au deschis sucursale şi în ţările estice, deci au nevoie de personal calificat dispus să lucreze în continuare în est pe bani mai puţini decât ar primi în vest.

Nu trebuie neglijat faptul că pieţele estice (în special Polonia şi România) sunt atractive prin numărul mare de cetăţeni care reprezintă o potenţială piaţă de desfacere. Să ne întrebăm oare ce se va întâmplă cu această piaţă de desfacere dacă cei apţi de muncă se hotărăsc să emigreze în vest? Oare cetăţenii rămăşi pot susţine creştea vânzărilor cerută şi aşteptată de directorii din vest?

Trebuie luat în calcul şi disconfortul pe care îl crează imigranţii deoarece aceştia vin cu obiceiurile lor şi cu modul lor de implementare a diverselor lucruri. Deja statele vestice încep să renunţe la conceptul de “multiculturalism” pentru că au realizat faptul că oricât de ospitalier ai fi nu îţi poţi permite situaţia în care, după un timp, oaspetele să înceapă să îţi dicteze la tine în ţară. Iar dacă încerci să îţi impui punctul de vedere prin legi (ex: legea vălului islamic) ajungi să fii apostrofat pentru că ai o atitudine discriminatorie.

Nu trebuie exclus nici factorul politic care are o importanţă covârşitoare în viaţa de zi cu zi. Iar politicienii sunt aleşi de popor în mod democratic în toate ţările uniunii – condiţie necesară şi obligatorie pentru aderare. În aceste momente economice nu prea fericite îşi fac apariţia diverşi politicieni naţionalişti sau ultranaţionalişti care indică drept cauza a creşterii şomajului faptul că statul acceptă muncitori străini. Deşi este foarte posibil ca guvernul respectivului stat să nu fie de aceeaşi părere cu naţionaliştii, se ajunge totuşi la situaţia în care se impun restricţii pentru a face pe plac poporului incitat.

În plus anul acesta se desfăşoară un recensământ la nivelul întregii uniuni pentru a determina numărul şi structură populaţiei din cadrul tuturor ţărilor membre. Ceea ce este diferit la acest recensământ este faptul că se va lua în calcul adresa de reşedinţă a persoanei şi nu cea de domiciliu. Folosindu-se această metodă sunt aşteptate rezultate surpriză la nivelul unor ţări precum Spania, care nu a avut în trecut restricţii pe piaţa muncii pentru români, şi care s-ar putea trezi că un procent semnificativ din cetăţenii ei cu drept de vot sunt români! Iar aceştia şi-ar putea alege chiar reprezentanţi în parlamentul de la Madrid şi ar putea pune presiune pe autorităţile locale să le ofere facilităţi în limba lor maternă (educaţie, administraţie, cultură). În aceste condiţii nu ar fi mai uşor să se impună restricţii pe piaţă muncii, iar străinii – nu neapărat români – care nu îşi găsesc de lucru să fie nevoiţi să renunţe la rezidenţă şi să plece înapoi la ei în ţară?

Desigur un răspuns clar şi echidistant nu poate fi formulat la această ultimă întrebare pentru că sunt prea multe variabile implicate şi trebuie stabilit unghiul din care este formulată întrebarea. Dacă unghiul este dinspre vest atunci este o atitudine corectă care apără statul şi pe cetăţenii lui. Dacă unghiul este dinspre est atunci este o atitudine discriminatorie la adresă cetăţenilor uniunii. Oare se va ajunge vreodată la un consens? Este posibil dacă uniunea îşi va dezvolta mecanisme şi autorităţi menite să suprime asemenea derapaje. Sau dacă uniunea se va dizolva şi fiecare stat îşi va impune propria politică privind migraţia…