Def. Erou = persoană care se distinge prin bărbăţie, vitejie şi curaj pe câmpul de luptă (NODEX)
În opinia mea conceptul de erou naţional se referă la acea persoană care prin acţiunile ei a adus o contribuţie majoră la apărarea patriei. Aşa cum am învăţat în şcoala generală sau în liceu eroii noştri au luptat pentru independenţa României (Constantin Ţurcanu – Peneş Curcanul), pentru reîntregirea neamului (Ecaterina Teodoroiu) şi împotrivă forţelor de ocupaţie (Gheorghe Turturică). Cei enumeraţi s-a pus în slujbă ţării pentru a apăra, fiecare în felul lui, ideea de stat naţional unitar român.
Desigur cei trei reprezintă doar o mică parte dintre aceia care au luptat pe diverse câmpuri de bătălie, începând cu războaiele antice, trecând prin luptele medievale şi terminând cu eroii care s-au jertfit la Revoluţia din 1989. De ce cred eu că ultimii eroi pe care trebuie să îi menţioneze istoria sunt cei de la Revoluţie? Pentru că după acest moment România nu a mai avut niciun conflict în care să fie nevoită să se apere de o agresiune externă sau internă. După acest moment ţara noastră a desfăşurat trupe prin diverse teatre de operaţiuni doar pentru a primi acceptul să fie membră NATO sau UE. Efectiv s-a mers la război pentru cu totul alte motive decât apărarea ţării. Desigur, gândind larg, am participat la diverse acţiuni pentru a deveni membri NATO, deci implicit pentru a ne consolida apărarea naţională, dar nicidecum nu am mai mai apărat prin acţiunile noastre pământul ţării!
Exemplele cele mai elocvente sunt acţiunile din Irak şi Afganistan. Ce anume a căutat sau caută în continuare armata romană acolo? Au avut popoarele irakiene sau afgane ceva de împărţit cu noi? Dacă nu mă înşel până acum douăzeci de ani irakienii ne erau chiar buni prieteni, iar acum noi am pornit la război împotrivă lor? Iar afganii cu ce ne-au greşit? Probabil cu nimic, dar hotărârea înaltului comandament NATO a fost să participăm şi noi la aceste acţiuni “de menţinere a păcii” cu arma în mână.
În aceste condiţii armata s-a transformat complet lăsând în urmă încorporarea obligatorie şi bazându-se în acest moment exclusiv pe profesionişti. Astăzi militarii sunt plătiţi pentru că ne asigură “apărarea”, iar activitatea lor de zi cu zi poate fi comparată oarecum cu a oricărui angajat care îşi îndeplineşte îndatoririle zilnice şi la sfârşitul lunii îşi primeşte salariul.
Având în vedere acestea stau şi mă întreb de ce sunt decoraţi post mortem şi declaraţi eroi toţi militarii căzuţi la datorie prin Irak sau prin Afganistan? Desigur pierderea vieţii oricărui om este un lucru tragic, în special pentru familia celui decedat, şi nu doresc să se întâmple nimănui acest lucru! Dar revin la dilema mea şi mă întreb dacă cei care au murit erau macaragii sau camionangii prin Irak ar fi fost în continuare declaraţi eroi naţionali? În definitiv şi macaragiii, sau orice alte categorii de lucrători, se duc la muncă prin ţări străine – uneori în condiţii de incertitudine politică sau chiar de război – pentru că acolo sunt plătiţi pentru muncă pe care o prestează. Asemănător şi militarii români pleacă în misiuni periculoase conştienţi de faptul că participarea la aceste misiuni le va fi răsplătită material.
Nu vreau să aduc atingere memoriei niciunei persoane decedate, dar nu cred că se poate compara sacrificiul personal pe care l-au făcut soldaţii români în timpul celui de-al doilea război mondial, atunci când oamenii mergeau la război din credinţa sau pentru că ţara avea nevoie de ei, cu situaţia actuală. Amândoi bunicii mei au luptat în cel de-al doilea război mondial, iar unul dintre ei a fost chiar prizonier o perioadă de timp. Amândoi au luptat mânaţi de credinţa că apără patria. Oare ei sunt mai puţin eroi, la fel de eroi sau mai eroi decât militarii români din Irak care au făcut parte din armată invadatoare, confruntându-se de cele mai multe ori cu irakieni nemulţumiţi pentru că noi le-am invadat ţara?
Si in al doilea razboi mondial romanii care au luptat pe langa Stalingrad nu erau eroi?
Declararea “eroi” a tuturor celor care au nefericita soarta de a muri la datorie este ceva ce tine mai degraba de PR, intr-un fel. Oamenii au nevoie de eroi, si familiile celor care si-au intalnit sfarsitul pe alte meleaguri au nevoie de un pic de consolare.
Si nu, meseria de soldat nu e pur si simplu alta meserie. Una e ca cel mai mare pericol pe care il infrunti este sa nu atingi termenul limita pentru predarea proiectului si sa pierzi putin din salariu, alta e sa fii omorat, sau mai rau, sa fii luat prizonier si posibil torturat, apoi executat in fata unei camere. Oamenii aia sunt destul de disperati sau curajosi sa fie dispusi sa infrunte acest risc. Indiferent de motivele pe care le are statul roman de a-i trimite acolo.
Cat despre aceste motive, apararea nationala nu se face doar pazind ogorul. Statele Unite nu ar fi cea mai mare putere de pe glob (oricat de atacati ar fi pentru asta) daca ar fi adoptat politica “asteptam sa ajunga la pamantul nostru”. Geopolitica e mult mai complicata si mai fluida in ziua de azi, chiar si dupa ce treci de textele de PR.