De cele mai multe ori problemele de sănătate te lovesc atunci când te aştepţi cel mai puţin, aşa că trebuie să le faci faţă cu mult calm sperând că va trece şi de data aceasta. În aceste momente te laşi pe mâna personalului medical sperând că toţi cei implicaţi (medici, asistente, infirmiere şi brancardieri) vor face absolut totul cu putinţă ca tu să te simţi cât mai bine şi să te însănătoşeşti cât mai repede cu putinţă.
Mergând pe principiul că până în 30 de ani şansele să ai probleme cardiace sunt aproape nule – evident în cazul în care ai un ritm de viaţă cât de cât normal şi nu eşti supus unui stres excesiv – ajungi să te îngrijorezi dacă ai o tulburare de ritm cardiac! Nu că ar fi din cale afară de anormal şi chiar nemaivăzut, dar de ce să fii tu acela care strică datele statistice introducând valori extreme?
Aşa că primul lucru pe care îl faci când simţi că inima ta nu mai bate ritmic este să intri într-un cabinet medical şi să îi spui medicului ceea ce simţi. Exact asta am făcut şi eu şi pot spune că am fost foarte norocos din punctul acesta de vedere pentru că la cabinetul în care am intrat aveau şi aparat pentru efectuarea electrocardiogramei. Medicul mi-a analizat electrocardiograma şi imediat a hotărât că trebuie să fiu trimis la spital. A chemat ambulanţă, aceasta a venit în mai puţin de cinci minute (incredibil, dar adevărat!) şi am ajuns în cel mai scurt timp la Spitalul Universitar de Urgenţă în camera de gardă.
Obişnuit cu situaţia de la Spitalul de Urgenţă, situaţie pe care am relatat-o într-un articol mai vechi, mă aşteptam să fiu tratat superficial şi fără tragere de inimă. Spre plăcuta mea surprindere nu a fost aşa! Ba, din contră, am fost repede preluat de un medic care imediat a hotărât că trebuie să îmi fie monitorizat ritmul cardiac aşa că am ajuns urgent într-un pat, mi s-au pus electrozi pe piept pentru monitorizare şi o perfuzie în mâna dreaptă! Iar toate acestea s-au întâmplat în mai puţin de cinci minute de la momentul sosirii mele cu ambulanţa la camera de gardă!
Plecând de la informaţiile pe care le avem cu toţii despre sistemul sanitar din România, informaţii care prezintă lipsa de echipament, lipsa de medicamente şi slaba calificare a personalului, ajungi să ai o percepţie negativă referitoare la ceea ce înseamnă intervenţia de urgenţă! Iar atunci când eşti pus în situaţia de a avea nevoie de ajutor medical specializat de urgenţă tinzi să crezi că nimeni nu se va uita la tine! De aceea eşti foarte plăcut surprins când lucrurile sunt total diferite de ceea ce îţi imaginai tu!
Am remarcat la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti faptul că personalul are o medie de vârstă foarte mică. Sau cel puţin cel cu care am interacţionat eu! Asta nu înseamnă faptul că este neexperimentat pentru că, cel puţin cu mine, s-au comportat super profesionist! Totodată este posibil ca faptul că eram singurul pacient sub şaizeci de ani să fi influenţat rapiditatea cu care am fost tratat, dar ar fi incorect din partea mea să declar că sunt făcute discriminări pe bază de vârstă pentru că nu se întâmplă aşa!
Cu toate că medicii, asistentele şi infirmierele care m-au tratat pe mine erau foarte implicate în ceea ce făceau, am remarcat şi faptul că dotarea spitalului este într-o condiţie destul de precară. Aici mă refer la defectarea unui monitor cardiac, fapt ce a determinat un fel de dispută între doi medici referitoare la care pacient este mai grav bolnav şi are nevoie de celălalt monitor încă funcţional, la tensiometre rupte şi scămoşate ce cu greu puteau fi folosite şi la lipsa de medicamente sau de materiale sanitare gen hârtie igienică şi leucoplast.
Pe asamblu vreau să sublieniez faptul că, deşi sunt privaţi de anumite dotări absolut necesare, toţi angajaţii de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti s-au comportat admirabil cu mine. Mă refer aici la brancardierul care m-a purtat mai întâi cu căruţul cu rotile şi apoi cu targa mobilă, la domnişoară medic care m-a consultat iniţial şi care s-a interesat de starea mea de sănătate pe toată perioada cât am fost în spital, la asistentele care mi-au făcut perfuzie şi apoi injectiii şi la infirmierele care aproape au spălat cu spirt un pat înainte să mă aşez eu în el! Mai mult decât atât, asistenta care a fost de gardă toată noapte mi-a verificat ritmul cardiac din câteva minute în câteva minute pe toată durata nopţii! Asta da devotament!
În concluzie pot afirma ca dacă există devotament pot exista şi servicii medicale de calitate, în pofida lipsei acute (sau cronice) de medicamente, aparate şi materiale sanitare!
Felicitari personalului medical si ma bucur ca se poate vorbi de servicii medicale prompte si profesioniste.Asa da.
Ar trebui sa intalnim asemenea oameni in toate unitatile sanitare din Romania fie cabinete medicale fie policlinici fie spitale.
Bogdan, “bafta” ta a fost ca esti tanar si ce-ai patit tu, de obicei pune stapanire pe oameni mai in varsta. Din cauza asta ai fost prioritizat. Altfel…iti garantez ca zaceai intr-un colt alaturi de altii. Eu n-o sa uit cum in Spitalul de Urgente ma chinuiam sa o sustin pe Andreea care lesina de durere si, vrand sa intram in cabinetul in care am fost trimise, femeia de serviciu nu ne-a lasat sa intram pentru ca ea tocmai spalase pe jos. Cam cat de ireal suna asta?
PS. Glad you’re better!
Intrebarea este, esti bine acum?
Da, Victor, sunt bine acum. M-am însănătoşit repede pentru că nu a fost nimic grav şi datorită faptului că am fost tratat foarte bine la Spitalul Universitar de Urgenţă!