“Doamna” şi vagabondul

Nu ştiu cum îl chema pe vagabond, dar pentru continuarea naraţiunii îl voi numi Bobiţă pentru că avea figură de Bobiţă: maidanez “pur-sânge” de talie medie, jumătate negru, jumătate alb, cu un bot prelungit gen şoricar şi cu urechi supradimensionate în stilul hienelor. Bobiţă nu era chiar vagabond pentru că o avea stăpână pe “doamna”, dar asta nu înseamnă că nu se comporta ca atare, vechile obiceiuri rămânând întipărite în comportamentul său.

I-am întâlnit pe cei doi în autobuz în ultima săptămâna din luna decembrie a anului trecut. Poate că nu aş fi remarcat situaţia dacă Bobiţă, încotoşmănit într-o vestă de blană, nu s-ar fi agitat prin autobuz lingând în stânga şi în dreaptă tot ce prindea. Şi poate că nici asta nu m-ar fi deranjat dacă Bobiţă nu s-ar fi frecat de scaunul pe care stăteam eu, atrăgându-mi atenţia într-un mod neplăcut. Şi poate că n-aş fi spus nimic dacă “doamnă” ar fi avut grijă să domolească entuziasmul lui Bobiţă. Dar nu s-a întâmplat aşa, drept urmare ceea ce a urmat merită să fie relatat.

În primă fază o rog pe “doamnă” să îşi ţină câinele sub control. Frumos şi politicos, cred eu. Dar “doamna” a perceput această rugăminte întemeiată ca pe o mare insultă. Poate că a fost de vină şi tonul vocii mele. E posibil din moment ce Bobiţă tocmai îmi trăsese o coadă peste picioare, care nu m-a rănit, dar m-a enervat vizibil. Aşadar primesc răspunsul: cum adică să îl ţină sub control? Păi eu nu văd că Bobiţă este un câine crescut în casă care n-ar face rău nimănui şi care este obişnuit să stea printre oameni? Tocmai asta văd şi eu, dar nu mi se pare normal ca animalul să zburde liber prin autobuz şi să lingă călătorii. Dacă devine agresiv?

Poate că dacă aş fi insultat-o pe “doamnă” în mod voit legându-mă de fizicul sau de vârstă dumneaei nu m-ar fi săgetat cu aceeaşi privire glacială pe care mi-a servit-o atunci când am îndrăznit să afirm că Bobiţă ar putea fi agresiv. Adică eu nu mă uit la el? Nu văd că nu ar ataca pe nimeni? Cum să atace el care este atât de jucăuş? Eu continui iritat şi mai mult de aceste răspunsuri şi, bazându-mă pe normalitate, legislaţie şi bunul simţ al fiecăruia dintre noi, o întreb pe “doamna” de ce nu are lesă şi botniţă câinele dumneaei aşa cum prevăd regulile de transport în comun. Răspunsul e năucitor: cum să aibă Bobiţă lesă şi botniţă când acestea sunt doar pentru câinii agresivi? Îi atrag atenţia “doamnei” că regula este pentru toţi câinii, nu numai pentru cei consideraţi agresivi, deci dumneaei comite o contravenţie pentru că s-a urcat cu Bobiţă în autobuz fără ca el să aibă lesă şi botniţă.

Acesta este momentul când am pierdut lupta verbală în faţă şuvoiului de cuvinte pe care le-am primit: că ne-am îndepărtat de calea dreaptă, de calea lui Dumnezeu (!?!), că suntem răi unii cu alţii, că nu concepem că mai sunt şi alte suflete pe pământ în afară de noi, că în lumea civilizată nu se întâmplă la fel şi oamenii călătoresc alături de animalele în autobuz (cum adică, cu toţii în vagoane de tip menajerie?), că dumneaei lucrează la Relaţii Internaţionale în Ministerul transporturilor şi că a fost şi prin alte ţări şi acolo oamenii sunt mult mai buni cu animalele şi de aceea nu vom ajunge niciodată la nivelul acelor ţări pentru că nu învăţam de la ei să fim toleranţi cu animalele.

Cumva i-am dat dreptate “doamei” referitor la faptul că nu îi vom ajunge nicodată pe ceilalţi europeni din urmă, din moment ce la ei legea este sfântă şi toţi cetăţenii o respectă, iar cei care nu o respectă sunt aspru pedepsiţi, pe când la noi situaţia este uneori total pe dos, fiind evident faptul că România nu va evolua atât timp cât cetăţenii nu vor avea respect pentru lege. Chiar i-am spus acest lucru şi părea că situaţia se finalizase aşa cum a început, cu Bobiţă hălăduind nestingherit prin autobuz.

Însă în discuţie intervine şi o echipă de controlori care desfăşura un control în autobuz. Unul dintre controlori vine la mine şi îmi cere cardul pentru a fi verificat. Inflamat de discuţia anterioară îi transmit că îi voi arată cardul imediat ce va verifica care este motivul pentru care “doamna” a urcat în autobuz cu un câine fără ca aceasta să aibă lesă şi botniţă, aşa cum prevăd normele de transport ale RATB. Răspunsul controlorului a fost cel puţin bizar “Eu nu sunt medic veterinar să verific dacă câinele are sau nu bilet!” (?!?). Păi, nene, eu nu te-am atenţionat de faptul că Bobiţă este pasager clandestin sau că e bolnav, ci de faptul că stăpâna lui Bobiţă nu respectă normele de transport pe care tu, ca reprezentant al corpului de control al RATB, trebuie să le verifici şi să le impui, iar dacă acestea sunt nerespectate în mod voit să îi amendezi pe contravenienţii care se fac vinovaţi de nerespectarea lor.

În final controlorul nu a mai verificat valabilitatea cardului meu, “doamna” şi Bobiţă au coborât la prima staţie (nu ştiu şi nici nu am identificat dacă acolo era planificat să coboare sau au coborât pentru a închide discuţia), autobuzul şi-a continuat drumul şi toţi ceilalţi şi-au văzut de viaţă lor în continuare. Dezamăgitoare rămâne lipsa de reacţie a celorlalţi călători în disputa mea cu “doamnă”. Oare eu am fost prea categoric atunci când am cerut să fie respectate regulile? Oare Bobiţă era atât de drăgălaş încât călătorii au zis că am eu ceva cu el şi că merită să fie făcută o excepţie? Sau pur şi simplu românii nu au prezenţa de spirit de a lua atitudine în faţă unor situaţii în care nu se respectă legea, mergând pe principiul “las’ că merge şi aşa” sau “să fim cuminţi să nu supăram stăpânul”?