(În)cântare cu Leonard Cohen
Despre Leonard Cohen şi despre muzica lui nu pot comenta nimic, pentru că nu sunt în măsură să o fac. Melodiile sale îţi plac sau nu îţi plac. Simplu şi concret. Da ori ba. Atât şi nimic mai mult. Leonard Cohen are ascultătorii săi fideli cărora le place ce anume cântă el şi felul său unic de a interpreta melodiile.
Însă îmi pot exprima părerea despre concertul pe care marele Cohen l-a avut la Bucureşti. Şi nu numai părerea, ci incatarea! A fost printre puţinele concerte care mi-au plăcut în adevăratul sens al cuvântului, aici referindu-mă la prestaţia scenică a artistului, felul cum s-a auzit pe stadion şi la senzaţia pe care o percepi în timpul şi după finalizarea spectacolului. Privind din aceste puncte de vedere totul a fost încântător, un spectacol de excepţie, liniştitor şi amuzant pe alocuri, totul fiind acompaniat de o ploaie de toamnă cu picături mici şi reci.
Din păcate la un concert nu te întâlneşti doar cu cei care urcă pe scenă pentru a cânta. Pentru că dacă ar fi aşa atunci totul ar fi excelent! Dar înainte să intri în sală de spectacol sau stadion (cum a fost şi în cazul de faţă) te întâlneşti cu o mulţime de alţi oameni care te fac să îţi treacă orice chef de văzut / ascultat / simţit ceea ce vrea să îţi trimită artistul. O groază de indivizi – dintre care enumăr jandarmii, portarii, bişniţarii, organizatorii, alţi spectatori etc – contribuie decisiv la scăderea entuziasmului tău.