“Doamna” şi vagabondul
Bogdan Ignat Nu ştiu cum îl chema pe vagabond, dar pentru continuarea naraţiunii îl voi numi Bobiţă pentru că avea figură de Bobiţă: maidanez “pur-sânge” de talie medie, jumătate negru, jumătate alb, cu un bot prelungit gen şoricar şi cu urechi supradimensionate în stilul hienelor. Bobiţă nu era chiar vagabond pentru că o avea stăpână pe “doamna”, dar asta nu înseamnă că nu se comporta ca atare, vechile obiceiuri rămânând întipărite în comportamentul său.
I-am întâlnit pe cei doi în autobuz în ultima săptămâna din luna decembrie a anului trecut. Poate că nu aş fi remarcat situaţia dacă Bobiţă, încotoşmănit într-o vestă de blană, nu s-ar fi agitat prin autobuz lingând în stânga şi în dreaptă tot ce prindea. Şi poate că nici asta nu m-ar fi deranjat dacă Bobiţă nu s-ar fi frecat de scaunul pe care stăteam eu, atrăgându-mi atenţia într-un mod neplăcut. Şi poate că n-aş fi spus nimic dacă “doamnă” ar fi avut grijă să domolească entuziasmul lui Bobiţă. Dar nu s-a întâmplat aşa, drept urmare ceea ce a urmat merită să fie relatat.
În primă fază o rog pe “doamnă” să îşi ţină câinele sub control. Frumos şi politicos, cred eu. Dar “doamna” a perceput această rugăminte întemeiată ca pe o mare insultă. Poate că a fost de vină şi tonul vocii mele. E posibil din moment ce Bobiţă tocmai îmi trăsese o coadă peste picioare, care nu m-a rănit, dar m-a enervat vizibil. Aşadar primesc răspunsul: cum adică să îl ţină sub control? Păi eu nu văd că Bobiţă este un câine crescut în casă care n-ar face rău nimănui şi care este obişnuit să stea printre oameni? Tocmai asta văd şi eu, dar nu mi se pare normal ca animalul să zburde liber prin autobuz şi să lingă călătorii. Dacă devine agresiv?