„E doar o hârtie…”
O văd. Este ea. Nu o cunosc, nu mă cunoaște. Corporatistă/femeie de afaceri, brunetă, 35+, drăguță, într-o rochie de vară nici prea lungă nici prea scurtă, iese de la Mega Image și se urca într-un Audi A3. Înainte să închidă ușa aruncă o hârtie mototolită (probabil bonul) pe jos. Hârtia se rostogolește și intră într-o baltă mică aproape de mașina ei. Ajung și eu lângă ea și îi spun:
– V-a căzut ceva din mașină…
Ea deschide geamul și îmi răspunde:
– Da, e doar o hârtie.
Și ea, și eu știm că, de fapt, ea a aruncat hârtia din mașină, nu a căzut, dar ea nu vrea să recunoască, așa că eu continui:
– Adică ați aruncat hârtia intenționat. Eu credeam că v-a căzut așa, fără să știți.
– Da, e o doar o hârtie, repetă ea…. Ce vreți de la mine, să mă dau jos și să o ridic?
– Da.
Expresia feței i se schimbă dramatic. Adică cum, să ridice ea hârtia de pe jos? Ea?!? Tocmai ea? Ea, care conduce un Audi de câteva zeci de mii de euro, să se dea jos și să ridice de pe stradă o hârtie? O amărâtă de hârtie care nu are nicio valoare? Să fie ea nevoită să curețe mizeria pe care tot ea a generat-o? Se uita la mine de parcă i-aș fi cerut să se mărite cu mine.