Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

„Fornetăria” îngroapă economia

O staţie de metrou foarte populată, undeva în jurul orei prânzului. Coadă mare la „fornetăria” amplasată pe culoarul de acces la peron. Oamenii stau frumos aliniaţi aşteptând şi anticipând bucuria savurării unui produs de patiserie cald. Coada avansează într-un ritm alert, cele două vânzătoare mişcându-se robotic când spre tejgheaua unde dialoghează cu clienţii, când spre dulapurile ticsite de pateuri.

Mă aşez şi eu la coadă şi, în câteva minute, ajung în faţă unde sunt preluat rapid de către una dintre cele două vânzătoare. Îi explic în fugă ce îmi doresc din oferta lor şi imediat se îndreaptă spre locul unde se găsesc produsele solicitate de mine. Revine foarte repede cu o pungă pe care o aşează în viteză pe cântar, tastează ceva (probabil preţul sau codul produsului) şi îmi comunică preţul total solicitat într-un mod destul de răstit.

Trec peste inconvenientul că aceeaşi vânzătoare care a pus mâna pe produse manevrează şi banii, îi dau banii solicitaţi, iar ea îmi aruncă efectiv peste tejghea punga proaspăt cântărită. Ulterior îl caută cu privirea pe clientul din spatele meu pe care începe să îl chestioneze referitor la produsele solicitate. Însă realizează că eu încă nu am plecat, se întoarce din nou spre mine şi ochii ei verzi denotă nedumerirea în timp ce mă priveşte. Mă întreabă direct: „Mai vreţi ceva?”. Îi răspund la fel de direct: „Da, bonul!”

Cererea mea o dezarmează complet. Ochii ei verzi emană acum o indignare nedisimulată. Mă priveşte că şi cum tocmai aş fi cerut-o în căsătorie, nicidecum că şi cum i-aş fi cerut un lucru pe care ar fi trebuit să mi-l ofere ea fără să mai întreb eu de el. Ştie că nu mă poate refuza, dar de ce trebuie să fiu eu cel care îi cere aşa ceva? Repetă răspunsul meu ca să fie sigură că a înţeles bine: „Sigur aveţi nevoie de bon?”. Confirm şi atunci observ o îngrijorare crescută în privirea ei. Se duce în spate, ia un prelungitor, înfige cu sete ştecherul casei de marcat în el, tastează un cod şi casa începe să ţiuie metalic şi să imprime ceva ce am presupus că e deschiderea de zi.

În tot acest timp coada începea să se mărească în spatele meu pentru că cealaltă vânzătoare nu mai făcea faţă singură tuturor comenzilor. Şi casă de marcat ţiuie în continuare a pagubă şi nu vrea să intre în regimul normal de lucru… Dar supliciul se termină curând: casa de marcat intră în stand-by şi aşteaptă să fie introduse date. În acest moment vânzătoarea caută într-un caiet lista codurilor de produse şi tastează codurile pentru comanda mea. Bonul se grăbeşte să iasă, domnişoară îl rupe în fugă şi evident că mi-l aruncă şi pe acesta peste tejghea.

Înainte să treacă la următorul client mă dojeneşte aprig: „Deh, domnu’, dacă toţi clienţii ar cere bonul, atunci noi ce-am mai face?”. Nu-i mai răspund pentru ca mă grăbesc să prind metroul ce tocmai intra pe peron. Dar mă gândesc în sinea mea la întrebarea vânzătoarei până la staţia destinaţie. Oare ce ar fi dacă toţi clienţii ar cere bonul? Ar fi ceva nemaipomenit, total anormal sau aşa ar trebui să se întâmple lucrurile de fiecare dată? Desigur este mai simplu pentru vânzătoare să nu mai tasteze şi bonul pentru că durează uneori destul de mult, dar corect ar fi ca oricare vânzare să fie înregistrată fiscal. Nu am dovezi că respectiva „fornetărie” ar face evaziune fiscală, dar stau şi mă întreb câte pateuri s-or fi vândut până la ora prânzului, oră la care a fost activată casa de marcat?

Facebook Twitter Plusone Linkedin Email


Articole din categoria Economie:

Categorie Economie
Etichete:
  • maria spune:

    Daca toti am lua atitudine in asemenea cazuri sigur ar fi totul altfel si s-ar schimba ceva insa sunt sigura ca ai primit suficiente comentarii daca nu injuraturi chiar si in gand, de la cei care stateau si asteptau la rand, fara sa inteleaga ca cel sau cea care detine „fornetaria” ii sfideaza sau ii ignora de la inaltimea unui „gip” care…..a fost cumparat in mare parte din banii lor.

    22 decembrie 2009 la 8:51
  • Alin Vlad spune:

    Din pacate, exista inca, in 2010, si astfel de cazuri. Am doua „Fornetarii” relativ aproape de mine, dar, din cate imi amintesc, mi s-a dat intotdeauna bonul. In privinta atitudinii vanzatoarelor, e frustrarea angajatului prost platit revarsata fix asupra celui care nu are nici o vina: clientul. Dar nu ai ce face, trebuie sa iti iei forneata sau covrigul in drum spre serviciu, nu? 🙂

    06 ianuarie 2010 la 11:15

Adresa email nu va fi publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

ATENTIE !!! Toate comentariile sunt moderate.

Vor fi aprobate doar comentariile care se refera strict la tema dezbatuta in cadrul articolului si care nu contin replici rasiste, xenofobe sau jignitoare.
Vor fi respinse automat comentariile care folosesc un limbaj nepotrivit si/sau care contin injurii la adresa autorului articolului original sau la adresa unui autor de comentariu din cele anterioare.