Despre viaţă cu Bogdan Ignat

Întotdeauna mi s-a spus că sunt cam "acid" în comentarii. Vă las pe voi să decideţi asta…

„Fornetăria” îngroapă economia

O staţie de metrou foarte populată, undeva în jurul orei prânzului. Coadă mare la „fornetăria” amplasată pe culoarul de acces la peron. Oamenii stau frumos aliniaţi aşteptând şi anticipând bucuria savurării unui produs de patiserie cald. Coada avansează într-un ritm alert, cele două vânzătoare mişcându-se robotic când spre tejgheaua unde dialoghează cu clienţii, când spre dulapurile ticsite de pateuri.

Mă aşez şi eu la coadă şi, în câteva minute, ajung în faţă unde sunt preluat rapid de către una dintre cele două vânzătoare. Îi explic în fugă ce îmi doresc din oferta lor şi imediat se îndreaptă spre locul unde se găsesc produsele solicitate de mine. Revine foarte repede cu o pungă pe care o aşează în viteză pe cântar, tastează ceva (probabil preţul sau codul produsului) şi îmi comunică preţul total solicitat într-un mod destul de răstit.

Trec peste inconvenientul că aceeaşi vânzătoare care a pus mâna pe produse manevrează şi banii, îi dau banii solicitaţi, iar ea îmi aruncă efectiv peste tejghea punga proaspăt cântărită. Ulterior îl caută cu privirea pe clientul din spatele meu pe care începe să îl chestioneze referitor la produsele solicitate. Însă realizează că eu încă nu am plecat, se întoarce din nou spre mine şi ochii ei verzi denotă nedumerirea în timp ce mă priveşte. Mă întreabă direct: „Mai vreţi ceva?”. Îi răspund la fel de direct: „Da, bonul!”

Cererea mea o dezarmează complet. Ochii ei verzi emană acum o indignare nedisimulată. Mă priveşte că şi cum tocmai aş fi cerut-o în căsătorie, nicidecum că şi cum i-aş fi cerut un lucru pe care ar fi trebuit să mi-l ofere ea fără să mai întreb eu de el. Ştie că nu mă poate refuza, dar de ce trebuie să fiu eu cel care îi cere aşa ceva? Repetă răspunsul meu ca să fie sigură că a înţeles bine: „Sigur aveţi nevoie de bon?”. Confirm şi atunci observ o îngrijorare crescută în privirea ei. Se duce în spate, ia un prelungitor, înfige cu sete ştecherul casei de marcat în el, tastează un cod şi casa începe să ţiuie metalic şi să imprime ceva ce am presupus că e deschiderea de zi.

Citește mai departe

Prin convingere

Despre mita electorală nu este mult de spus. Este clar pentru toată lumea că este ilegal să oferi bani sau alte foloase materiale pentru a obţine votul cuiva. Cunosc până şi cei care practică acest lucru că influenţarea votului se pedepseşte de către legea electorală. Dar pur şi simplu nu le pasă acestora din moment ce pot invoca oricând faptul că ei nu au convins pe nimeni să voteze cu un candidat anume, ci ei doar i-au reamintit persoanei respective că este dreptul acestuia să voteze. Un gest civic care mânjit cu bani îşi pierde orice semnificaţie.

Graniţa dintre legal şi ilegal este foarte confuză în acest caz. Pe de o parte faptul că „alegătorul” va merge la vot şi îşi va exercita dreptul de a-şi alege reprezentanţii este un lucru foarte bun. Am fost şi voi fi întotdeauna de părere că trebuie să mergem cu toţii la vot pentru că cei aleşi să deţină legitimitate în adevăratul sens al cuvântului! Deci convingerea cuiva să voteze pare mai degrabă un act civic decât unul nelalocul lui. Ilegalitatea apare atunci când sunt implicaţi şi bani în procesul de convingere. Să convingi pe cineva să voteze, indiferent ce candidat va alege, este un lucru corect. Să îi dai bani pentru asta este ilegal. Să îl forţezi să voteze cu cineva anume este iarăşi ilegal. În concluzie trebuie scos din ecuaţie factorul bani!

Mai nou tehnologia modernă ajută foarte mult la cumpărarea voturilor. În urmă cu câţiva ani era greu să verifici dacă „alegătorul” pe care l-ai „convins” chiar a votat cu cine trebuie. Trebuia să fie implicată şi comisia de la secţia de votare din moment ce era necesar ca odată cu „alegătorul” să între în cabină de vot şi un martor care să certifice votul pentru candidatul specificat. Desigur, era mai uşor să înşeli vigilenţa comisiei în cazul bătrânilor pentru că aceştia pot folosi un însoţitor care să îi ajute să voteze, dar pentru cei tineri ce se putea face?

Citește mai departe

Nea Gicu de la Metrorex

Nea Gicu lucrează de când lumea la Metrorex. S-a angajat pe vremea Împuşcatului după ce a absolvit şcoala profesională şi e foarte mândru de acest lucru. Mai întâi a lucrat ca necalificat şi apoi s-a încadrat ca electrician, meserie pe care o practică de foarte mulţi ani. Cunoaşte foarte bine galeriile metroului bucureştean şi se simte ca acasă în subteran. Tot la metrou a cunoscut-o şi pe soţia sa, Nela, care lucreza la casierie tot dinainte de 89. Împreună sunt de mai bine de 30 de ani şi sunt foarte mândri de frumuseţea lor de fată care va absolvi anul acesta ASE-ul.

În acest moment câştigă un salariu relativ decent după atâţia ani de muncă. La salariu se adaugă atât sporurile de subteran şi de vechime cât şi alte sporuri pe care el nici măcar nu le cunoaşte. Ştie doar cât e salariul său şi mai mult nu-l interesează. De aceea atunci când a aflat că va fi grevă nu a fost extraordinar de entuziasmat, dar şi-a zis în sinea lui:”Dacă e vorba de mărire salarială, de ce nu?”

A fost repartizat în pichetul care a protestat în faţa clădirii Guvernului timp de mai multe zile înainte să înceapă efectiv greva. Cu ocazia asta a şi răcit şi acum suferă de dureri de spate groaznice care nu îi dau pace. Pe unele dintre acestea le mai pune şi pe seama bătrâneţii, dar tot crede că are sufletul tânăr şi poate participa la orice fel de eveniment.

Cert este că în ziua în care s-a declanşat greva a rămas aproape imobilizat la pat. A două zi l-a ajutat soţia să se ridice cât de cât şi s-a hotărât să meargă la policlinică să primească ajutor specializat de la un medic. Reuşeşte să se urce cu greu într-un tramvai plin ochi şi ajunge după mai mult de o oră la policlinică. În tot acest timp se gândea la faptul că ar fi putut parcurge acest drum în mai puţin de zece minute, din moment ce sunt doar două staţii de metrou distanţă…

Citește mai departe

Clona de campanie

„De ce ţi-e frică, păsărică?” stătea scris la începutul săptămânii trecute pe prima pagină a unui site ce îl ironiza pe actualul Preşedinte al României, Traian Băsescu, candidat pentru un al doilea mandat în această funcţie. Între timp site-ul a fost dezafectat şi acum accesul către acest site nu este blocat, ci se face redirectarea automată la site-ul oficial al domnului Băsescu.

Site-ul scotea în evidenţă anumite derapaje personale ale domnului Traian Băsescu, dar tonul folosit era mai degrabă unul umoristic, spre deosebire de alte site-uri construite special că să incrimineze cât mai mult un candidat şi care prezintă tot ce se găseşte mai rău pe internet despre respectiva persoană (ex: nufigeona.ro)

Văzând acestea m-am hotărât să scriu un articol pentru a-mi exprima dezaprobarea faţă de campania electorală total neelegantă şi lipsită de orice urmă de etică ce se desfăşoară pe internet. Am uneori impresia că toate frustrările candidaţilor se revarsă pe internet pentru că în mediul on-line nu există nicio autoritate gen Consiliul Naţional al Audiovizualului care să cenzureze campania murdară făcută de către unii dintre candidaţi.

Citește mai departe

Frauda electorală

Pentru o democraţie tânără precum este România tema fraudei electorale folosită corespunzător poate fi foarte uşor exploatată pentru a obţine voturi în plus în orice campanie electorală. Frica că votul corect exprimat ar putea fi deturnat în favoarea altui candidat a aprins întotdeauna imaginaţia alegătorilor. Mai mult decât atât, pentru unii dintre aceştia, posibilitatea că cei de la guvernare să fraudeze rezultatul alegerilor în favoarea lor a fost de multe ori un imbold care i-a determinat să treacă peste dezamăgirea avută cu privire la procesul electoral în sine şi să îşi exprime opţiunea către un candidat anume.

Este de notorietate plângerea penală făcută de către cei doi copreşedinţi ai Alianţei DA (Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu) după anunţarea rezultatelor finale ale alegerilor parlamentare din 2004, plângere prezentată publicului larg ca fiind reacţia normală la fraudarea de proporţii a scrutinului proaspăt încheiat. Vestitele 500.000 de voturi lipsă sau transferate de la voturi nule către candidatul Adrian Năstase sau către Alianţă PSD+PUR au dispărut ca prin minune, iar alegerile au fost declarate ca fiind organizate corect după ce Traian Băsescu a câştigat mandatul de Preşedinte. Era evident pentru toată lumea că nici nu se putea da alt verdict din moment ce recunoaşterea publică a fraudării alegerilor ar fi însemnat refacerea acestora, iar câstigatorii Traian Băsescu, respectiv Alianţă DA, nu îşi permiteau din punct de vedere financiar, logistic şi politic o nouă campanie electorală.

Vestitul îndemn „Nu pot ei fura cât puteţi voi vota” a mobilizat o serie întreagă de alegători care şi-au exprimat votul convinşi că participă la o luptă dreaptă împotrivă unui sistem corupt, sistem ce era presupus că şi-ar fi dovedit limitele şi erorile în primul tur de scrutin din 2004. Evident că efectul a fost garantat şi de faptul că cei care strigau cel mai tare că se vor fura voturi erau cei din opoziţie, adică cei care nu au fost nicidecum implicaţi în organizarea alegerilor, şi nu puteau fi bănuiţi că ar fi putut manipula numărarea voturilor.

În prezent avem o situaţie asemănătoare: se apropie alegerile, pregătirile sunt în toi, acuzaţiile idem. Singura situaţie schmbata este cea a celor implicaţi: Traian Băsescu este acum Preşedinte al României, iar Guvernul este condus de către Emil Boc, un apropiat al domnului Băsescu. În opoziţie se află PSD care, conform modelului brevetat de către Traian Băsescu, anunţă de pe acum că vor fi fraudate alegerile. Asemănarea cu situaţia din 2004 este foarte mare, iar situaţia pare că va degenera iarăşi într-o neîncredere totală referitoare la corectitudinea scrutinului. Este oare necesar să ne facem probleme ?

Citește mai departe

Marţi,13

Marţi, 13 a fost o zi cu mult ghinion pentru guvernul Boc. Este absolut normal ca într-un stat democratic cu un Parlament ales direct să mai fie şi din când în când câte un guvern demis prin moţiune de cenzură, dar, probabil, în decembrie anul trecut, domnul Boc nu credea că i se va întâmpla exact domniei sale acest lucru. Faptul că până acum la noi în ţară nu s-a mai întâmplat să fie demis un guvern prin moţiune, face acest lucru şi mai interesant şi palpitant. Este o noutate atât pentru Parlament cât şi pentru Guvern. Din păcate, o noutate greu de digerat de către unii.

Moţiuni de cenzură au mai fost şi în alte legislaturi, dar, de fiecare dată, au fost respinse la vot. Prin emoţiile moţiunii au trecut şi guvernele Năstase, Tăriceanu (ca să enumăr doar unele cazuri mai recente), dar acestea şi-au putut găsi o majoritate parlamentară care să le recertifice încrederea în programul propus de guvernare. Însă ieri, premierul Boc şi guvernul său nu au mai putut convinge un număr suficient de membri ai Parlamentului să le acorde votul, aşa că acum sunt nevoiţi să se recunoască învinşi.

Am auzit azi tot felul de bazaconii: cum ca ar începe Revoluţia, cum că „ciuma roşie” nu îl lasă în pace pe Premier să îşi vadă de treabă, cum că va fi o lovitură de stat. Unde? În România? Nu cred. Poate în altă ţară sau în alt teritoriu, nicidecum în România. De ce? Pentru că demiterea unui Guvern – indiferent dacă acesta este unul bun sau unul mai puţin capabil – este una dintre prerogativele Legislativului. Nu este nimic nelalocul lui ca atunci când Parlamentul consideră că Guvernul nu mai acţionează în sensul punerii în practică a legilor emise de acesta, să dorească să aleagă pe altcineva care să fie capabil să realizeze programul propus.

Citește mai departe

Impozitarea „excesivă”

Guvernul Boc a hotărât săptămâna trecută creşterea impozitelor pentru locuinţe, autovehicule şi ambarcaţiuni. Evident că imediat mass-media a început să prezinte această hotărâre ca fiind una înrobitoare pentru săracul contribuabil care abia mai poate face faţă actualelor impozite.

De fapt situaţia prezentată de către unele televiziuni este mai degrabă anormală decât impovoratoare. Exemplul frumos ilustrat de pe ecran arată cum într-un oraş mare (de exemplu Bucureşti) impozitul calculat pentru un apartament de 75 m2 din clasa A creşte până la valoarea incredibilă de 157 de lei pe an. Acum să desluşim ce înseamnă această valoare în contextul economic actual. Apartamentul în cauza este unul situat central în Bucureşti, deci valoarea sa pe piaţa liberă depăşeşte 75.000 de Euro, considerând că metrul pătrat util este evaluat la peste 1.000 de Euro. Aşadar „săracul” proprietar deţine o adevărată avere şi trebuie să plătească împovărătorul impozit de 157 de lei, adică aproximativ 38 de Euro!

În termeni relativi cât anume din valoarea proprietăţii reprezintă impozitul? Făcând un calcul banal ajungem la concluzia că valoarea impozitului este de 0,0005 din valoarea proprietăţii, adică 0,05%. Asta în ipoteză anterioară, în care am estimat valoarea proprietăţii la o sumă mai mică decât ofertele actuale din piaţă.

Evident că au şi început comentariile cu privire la cât de nedrepte sunt aceste majorări de taxe şi cum statul român ţine morţiş să îi sărăcească de tot pe cetăţenii săi. Acum eu nu prea înţeleg cum anume se doreşte să se pună în plan această sărăcire? Obligându-l pe contribuabil să plătească 38 de Euro atunci când deţine o proprietate de peste 75.000 de Euro? „Jumulindu-l” în acest fel?!? Aş fi înţeles să se reclame un abuz dacă s-ar fi cerut un impozit de peste 1% din valoarea proprietăţii, dar aşa când impozitul este 0,05% ce mai este de reclamat?

Citește mai departe

Mentalitate de şoferiţă

Merg liniştit pe stradă. Conduc maşină mea în limita legală de viteză pentru Bucureşti. Este o după-amiază tihnită de sâmbătă cu trafic relativ lejer, chiar dacă sunt tocmai în mijlocul oraşului. Drumul e drept şi nimic nu pare să-mi tulbure plimbarea prin oraş.

Pe strada pe care mă aflu eu sunt două benzi de circulaţie pe sens. De cele mai multe ori sunt libere. De altfel firmele de ridicat maşini sunt mai tot timpul prezente în această zonă, îndeosebi în timpul săptămânii. Însă azi e sfârşit de săptămâna şi o parte dintre şoferi s-au bazat pe norocul lor şi pe lipsa de vigilenţă a ridicătorilor de maşini aşa că au parcat sporatic pe prima bandă de circulaţie.

Dat fiind această situaţie eu conduc pe banda a două a străzii. Ştiu că în codul rutier este specificat că se circulă cât mai aproape de marginea din dreapta a drumului, dar câţi şoferi respectă în realitate această regulă? Oare câţi dintre aceştia aleg să facă slalom printre maşinile parcate pe prima bandă? Din câte am văzut eu aproape niciunul. Aşa că şi eu mă înscriu în trendul general şi circul pe a doua bandă de mers.

Deodată în spatele meu apare ea: îmbrăcată în negru, conducând o maşină neagră. O maşină neagră de teren, trebuie făcută această precizare! Probabil maşina o făcea să se simtă regina şoselelor. Senzaţia de regalitate îi dă încredere să fie complet stăpână pe autovehicul, aşa că îşi aduce maşina cât mai aproape de mine. Oricum eu nu îi dau importanţă şi continui să rulez liniştit fără să îi acord nicio atenţie.

Citește mai departe

Printre sute de reclame

În momentele destul de rare când ajung eu să mă uit la televizor seara, trebuie să privesc şi calupurile de clipuri publicitare omniprezente. Deşi impresia generală este că România traversează o perioadă de recesiune economică destul de severă, numărul clipurilor pare să crească necontenit. Din păcate uneori mesajul transmis este destul de ambiguu şi poate genera reacţii de respingere, afectând impresia generală asupra clipului şi implicit asupra produsului.

Nu sunt un expert în acest domeniu, dar cred că un exemplu elocvent este clipul de la Cosmote: el o place pe ea, se pare că ei doi sunt împreună din moment ce vorbeşte despre ea că fiind „prietena mea” şi împreună sunt la dans într-un club sau într-o discotecă.

Partea interesantă este atunci când el îşi ia inima în dinţi şi se duce la DJ să îl roage să facă o dedicaţie specială pentru prietena lui, o melodie DJ Project. DJ-ul îi ascultă rugămintea şi îl anunţă că va urma melodia dorită. După puţin timp, spre satisfacţia tuturor, pe scenă apare chiar formaţia DJ Project care începe să cânte.

Dar ce se aude? „Inima mea e ca un hotel/ Din când în când te opreşti la mine (?!?) / M-am săturat, VREAU SĂ PLECI DIN EL (!!!)/ Vreau tot sau nimic de mâine”. Să fie oare o dorinţă ascunsă a protagonistului noastru care nu are forţa necesară să îi spună „prietenei” că relaţia lor este într-un moment de răscruce? Oricum ar fi, pare că pe ea nu o deranjează din moment ce ţopăie fericită şi sare de gâtul lui. Eu, să fi fost în locul ei, nu aş fi procedat aşa şi m-ar fi pus pe gânduri dedicaţia cu pricina, fiind mai circumspect în această privinţă. Dar se pare că pe ea nu o interesează versurile. Nici pe ea şi nici pe cei care au imaginat şi produs acest clip.

Citește mai departe

Faliment (II)

Am scris în prima parte din acest articol despre hotărârea guvernului de a folosi banii împrumutaţi de la FMI pentru acoperirea deficitului bugetar. O asemenea decizie a fost luată sub presiunea lipsei de lichidităţi la buget, deci este necesară o regândire a costurilor şi atragerea de noi venituri la buget. În aceste condiţii ce ar trebui să facă guvernul şi nu poate să facă sau nu vrea să facă? Cel mai important lucru este să înceapă să se comporte ca un guvern de timp de criză şi nu ca un guvern de explozie economică! Este evident că responsabilitatea tuturor acţiunilor cade asupra actualului executiv şi că acesta trebuie să îşi asume acest rol în practică şi nu numai la televizor!

Sperietoarea oricărui guvern este adoptarea de măsuri nepopulare (ex: măriri de taxe, scăderi de salarii, diminuări ale pensiilor). Pe timp de creştere economică se pot ocoli asemenea decizii prin diverse metode: rostogolirea cheltuielilor către exerciţiul financiar următor, împrumuturi din piaţă pentru a acoperi cheltuieli curente sau prin colectarea mai bună a taxelor, dar este clar pentru toată lumea că aceste măsuri nu mai pot fi adoptate şi pe timp de recesiune. Mai mult decât atât, rostogolirea cheltuielilor de la un an la altul fără o perspectivă clară asupra momentului când vor există fonduri suficiente pentru plata întregului bulgăre duce direct la colaps economic!

În ceea ce priveşte colectarea mai bună a taxelor guvernul nu prea are ce face din moment ce taxele nu sunt colectate nu pentru că nu vor contribuabilii ci pentru că unii dintre aceştia nu au de unde să plătească, iar alţii sunt deja în faliment! Desigur există şi situaţii în care unii dintre contribuabili nu plătesc pentru că aşa s-au obişnuit, din moment ce statul nu a făcut nimic până acum să îi execute silit. O parte însemnată dintre aceşti debitori nu vor fi executaţi pentru ca au fost, sunt şi vor fi în continuare membri cotizanţi la eternele campanii electorale. O altă parte însemnată nu vor fi executaţi pentru ca forţarea respectivelor întreprinderi să plătească restanţele la buget le-ar putea determina falimentul. Iar guvernul nu doreşte să gestioneze în acest moment şi alte închideri de companii cu şomerii şi tulburările sociale aferente.

Citește mai departe